Nimeni din cei ce vor sa sporeasca în rugaciune sa nu cuteze a cugeta si a judeca în chip usuratic cu privire la rugaciunea cea rostita cu gura si cu glasul întru luarea-aminte a mintii, socotind-o lucrare de putina însemnatate, care nu merita cinstire. Daca Sfintii Parinti vorbesc de sterpiciunea rugaciunii cu gura si cu glasul care nu e împreunata cu luarea-aminte, de aici nu trebuie trasa încheierea ca ei ar fi lepadat sau ar fi defaimat aceasta rugaciune în sine. Nu! Ei doar cer luare-aminte în timpul acestei rugaciuni. Rugaciunea cu gura si cu glasul savârsita întru luare-aminte e temeiul si pricina rugaciunii mintii. Rugaciunea cu gura si cu glasul savârsita întru luare-aminte e, totodata, si rugaciune a mintii. Sa ne deprindem mai întâi a ne ruga întru luare-aminte cu rugaciunea gurii si glasului: atunci vom deprinde cu înlesnire a ne ruga doar cu mintea întru linistea camarii launtrice. […] „Ciudata e dorinta ta ca Dumnezeu sa te auda atunci când tu singur nu te auzi!”, graieste Sfântul Dimitrie al Rostovului, împrumutând aceste spuse de la Sfântul Mucenic Ciprian al Cartaginei, si tocmai asta se întâmpla cu cei care se roaga fara luare-aminte cu gura si cu glasul: ei nu se aud pe sine pâna-ntr-atât, îsi îngaduie a se împrastia pâna-ntr-atât, se departeaza cu gândurile de la rugaciune spre felurite lucruri pâna-ntr-atât ca nu arareori li se întâmpla sa se opreasca dintr-odata, nemaistiind ce citeau; sau încep sa spuna în locul cuvintelor din rugaciunea citita cuvinte dintr-o alta rugaciune, chiar daca au cartea deschisa în fata ochilor. Cum sa nu prihaneasca Sfintii Parinti astfel de rugaciune fara luare-aminte, vatamata, nimicita de raspândire! „Luarea-aminte”, graieste Sfântul Simeon Noul Teolog, „trebuie sa fie asa legata si nedespartita de rugaciune cum sunt legate trupul si sufletul, care nu pot fi despartite, nu pot fi unul fara celalalt. Luarea-aminte trebuie sa apuce înaintea vrajmasilor si sa-i pândeasca precum un strajer; ea, cea dintâi, sa lupte împotriva pacatului, sa se împotriveasca gândurilor viclene ce se apropie de inima; iar luarii-aminte sa îi urmeze rugaciunea, ce nimiceste si omoara neîntârziat toate gândurile viclene cu care luarea-aminte a început lupta, fiindca aceasta singura nu le poate omorî. De aceasta lupta dusa de luare-aminte si rugaciune atârna viata si moartea sufletului. Daca vom pastra rugaciunea curata prin mijlocirea luarii-aminte, vom izbuti; iar de nu ne vom stradui a o pastra curata, ci o vom lasa nepazita, ne vom face de nici o treaba, vom fi lipsiti de sporire”. Rugaciunea cu gura si cu glasul, ca si oricarei alteia, trebuie sa-i fie tovarasa luarea aminte. Cu acestea trebuie sa înceapa nevoitorul. […]
            Trebuie sa bagam de seama ca preacuviosii monahi ai primelor timpuri si toti cei care au dorit a spori în rugaciune nu se îndeletniceau nicidecum (ori o faceau foarte putin) cu cântarea propriu-zisa, ci prin numele „cântare de psalmi” care se afla pomenit în Vietile si scrierile lor trebuie sa întelegem citirea lipsita de graba, foarte rara a psalmilor si altor rugaciuni. Citirea rara este neaparat trebuincioasa pentru pastrarea unei luari-aminte nestirbite si pentru a scapa de împrastiere. Din pricina ritmului sau rar si a asemanarii cu cântarea acest fel de citire se numea „cântare de psalmi”. Ea era savârsita pe dinafara; monahii acelor vremuri aveau ca pravila sa învete Psaltirea pe dinafara: rostirea psalmilor pe dinafara ajuta foarte mult luarii-aminte. […]
            "Citire" în întelesul propriu Parintii numesc citirea Sfintei Scripturi si a scrierilor Sfintilor Parinti, iar „rugaciune” ei numesc prin excelenta rugaciunea lui Iisus, de asemenea, rugaciunea vamesului si alte rugaciuni foarte scurte, care înlocuiesc din plin cântarea de psalmi: ceea ce pentru începatori e de neînteles si nu li se poate tâlcui în chip multumitor, fiind mai presus de întelegerea sufleteasca si cu putinta de înlocuit doar prin cercarea cea fericita.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si împovarati, (Experiente ascetice vol 3), Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim