Monahul trebuie foarte mult sa se pazeasca de râvna trupeasca si sufleteasca, ce se înfatiseaza la aratare ca evlavioasa, iar de fapt este nesocotita si stricatoare de suflet. Oamenii din lume si multi dintre cei ce duc viata monahiceasca, datorita nestiintei lor, lauda mult o asemenea râvna, nepricepând ca izvoarele ei sunt parerea de sine si trufia. Aceasta râvna ei o preamaresc ca râvna pentru credinta, pentru evlavie, pentru Biserica, pentru Dumnezeu. Ea consta în osândirea si acuzarea mai mult sau mai putin aspra a celorlalti, pentru greselile lor în privinta moralei si pentru cele împotriva bunei orânduieli si întocmiri bisericesti. Amagiti fiind de o falsa conceptie despre râvna, râvnitorii lipsiti de întelepciune socot ca, lasându-se în voia acestei râvne urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitând ca ei râvnitorii nu sunt sfinti, ci pacatosi. Daca sfintii îi mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfântului Duh, nu insuflarii propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele sau sa îi faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai întelept si mai virtuos decât cel acuzat de el, ca lucreaza sub înrâurirea patimii si a amagirii cugetelor demonice. Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Mântuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si bârna din ochiul tau nu o iei în seama? Sau cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata bârna este în ochiul tau? Fatarnice, scoate întâi bârna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau” (Mat.7, 3-5). Ce este aceasta bârna? Este cugetarea trupeasca, groasa ca o bârna, care rapeste orice putere si orice corectitudine puterii vazatoare daruite de Ziditor mintii si inimii. Omul mânat de cugetarea trupeasca nu poate nicicum sa judece drept nici despre propria lui stare launtrica, nici despre starea aproapelui. El judeca despre sine însusi si despre ceilalti dupa felul în care se închipuie el însusi pe sine si dupa felul în care îi apar ceilalti pe dinafara, potrivit cugetarii sale trupesti bineînteles, gresit; si de aceea l-a numit Cuvântul lui Dumnezeu, pe buna dreptate, fatarnic. Crestinul, dupa ce a fost tamaduit prin Cuvântul lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu, primeste o vedere dreapta a propriei sale întocmiri sufletesti si a întocmirii sufletesti a aproapelui. Cugetarea trupeasca, lovind ca o bârna pe aproapele care a gresit, întotdeauna îl tulbura, nu arareori îl pierde, niciodata nu aduce si nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra pacatului.
            Dimpotriva, cugetarea duhovniceasca lucreaza numai asupra neputintei sufletesti a aproapelui, miluindu-l, tamaduindu-l si mântuindu-l. Este vrednic a fi luat în seama faptul ca, dupa dobândirea întelegerii duhovnicesti neajunsurile si pacatele aproapelui încep sa para de foarte mica însemnatate, rascumparate fiind de Mântuitorul si lesne de tamaduit prin pocainta, aceleasi greseli si neajunsuri care pentru întelegerea trupeasca pareau necuprins de mari si însemnate. Apare lesne de vazut ca aceasta cugetare trupeasca le dadea o însemnatate atât de uriasa pentru ca ea însasi este bârna. Cugetarea trupeasca vede la aproapele pacate care nu sunt nicidecum: din aceasta pricina, cei atrasi de râvna lipsita de judecata au cazut adesea în clevetirea aproapelui si s-au facut unealta si jucarie a duhurilor cazute. […]
            Daca vrei sa fii un fiu credincios si râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ti telul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu îndrazni sa-l lauzi ! Nu îndrazni sa-l înveti! Nu îndrazni sa-l lovesti si sa-l mustri! Acestea nu sunt fapte ale credintei, ci ale râvnei lipsite de judecata, ale parerii de sine, ale trufiei.[…]
            Iar daca vrei sa doftoricesti pe cei neputinciosi, apoi afla ca bolnavii au mai multa nevoie de îngrijire decât de mustrari aspre. Ci tu, fara a ajuta pe altii, te bagi pe tine însuti în boala grea si chinuitoare. Aceasta râvna nu se vadeste în oameni prin vreunul din chipurile întelepciunii, ci se numara printre neputintele sufletului, este semn al saraciei întelegerii (duhovnicesti), semn al nestiintei celei mai de pe urma. Începutul întelepciunii Dumnezeiesti este linistea si blândetea, care tin de masura sufletului mare si întarit, de cel mai trainic chip ai cugetarii si poarta neputintele omenesti. „Ci voi, cei tari”, spune Scriptura, „purtati neputintele celor neputinciosi” (Rom. 15, 1) si: „pe cel ce greseste îndreptati-l cu duhul blândetii” (Gal. 6, 1). Pacea si rabdarea le numara Apostolul printre darurile Sfântului Duh” (Cuvântul 89). În alt cuvânt Preacuviosul Isaac graieste: „Sa nu urasti pe pacatos, caci cu totii suntem pacatosi. Daca tu pentru Dumnezeu te pornesti împotriva lui (a pacatosului), atunci varsa pentru el lacrimi. Dar pentru ce îl urasti? Uraste pacatele lui, iar pentru el roaga-te, si prin aceasta te vei asemana lui Hristos, care nu S-a mâniat asupra celor pacatosi, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plâns El pentru Ierusalim? Si noi, în multe prilejuri, suntem batjocoriti de diavol. Si de ce sa urâm pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocoreste si pe noi? Pentru ce, omule, urasti pe pacatos? Pentru ca nu-i asa de drept ca tine? Dar unde este dreptatea, daca nu ai dragoste? De ce n-ai plâns mai bine, pentru el, ci îl gonesti? Oarecari, ce gândesc despre sine ca judeca sanatos despre faptele pacatosilor si se mânie pe ei, lucreaza astfel din nesocotinta” (Cuvântul 90).[…]

Bibliografie: Sfântul Ignatie Briancianinov „Despre Înselare” Editura: Schitul românesc Lacu Sf Munte Athos 1999
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim