[…]Vrei sa ramâi în sfânta casa a rabdarii si sa nu mai iesi de acolo? Aduna-ti merindea neaparat trebuincioasa pentru aceasta: dobândeste si înmulteste în tine gândurile si simtamintele smerite. Acel chip al smereniei care îl pregateste pe om pentru rabdarea necazurilor înca dinainte de venirea lor si îl face în stare sa le rabde cu inima buna dupa ce vin, este numit de catre Sfintii Parinti defaimare de sine.
            Sa ne defaimam pe noi însine înseamna sa ne învinuim pentru pacatosenia cea de obste a tuturor si pentru pacatosenia noastra aparte. Facând aceasta, este bine sa ne amintim si sa însiram în minte încalcarile Legii lui Dumnezeu pe care le-am faptuit, afara de ca­derile si poticnirile ce sunt legate de patima curviei, a caror aducere aminte amanuntita nu este iertata de Parinti, fiindca înnoieste în om simtirea pacatului si îndulcirea de el. Defaimarea de sine este lucrare calugareasca, este lucrare a mintii, care lucreaza împotriva bolnavicioasei însusiri a firii noastre cazute care face ca toti oamenii, chiar si pacatosii cei mai învederati, sa se straduie a face pe dreptii si a-si dovedi dreptatea cu ajutorul tuturor vicleniilor cu putinta. Defaimarea de sine este o siluire a firii cazute, la fel ca rugaciunea si celelalte nevointe calugaresti, prin care Împaratia Cerurilor se sileste, si prin care silitorii o rapesc pe ea (Mt. 11, 12). Defaimarea de sine are, la începutul îndeletnicirii cu ea, caracterul unui mecanism inconstient, adica este rostita numai de limba, fara cine stie ce împreuna simtire a inimii, chiar împotriva simtamântului acesteia; dupa aceea, putin câte putin, inima începe sa se obisnuiasca a simti în potrivire cu cuvintele defaimarii de sine; în cele din urma, defaimarea de sine ajunge sa fie rostita din tot sufletul, cu un îmbelsugat simtamânt de plâns, sa micsoreze înaintea noastra si sa ascunda de noi neajunsurile si greselile aproapelui, sa ne împace cu toti oamenii si cu toate împrejurarile, sa adune în lucrarea pocaintei gândurile împrastiate prin toata lumea, sa aduca o rugaciune trezvitoare, plina de strapungere, sa însufleteasca si sa înarmeze cu o nebiruita putere, rabdarea.[…]
            Defaimarea de sine are acea însusire aparte, prea folositoare si tainica de a aduce în amintire si pacatele pe care le uitasem cu de­savârsire sau pe care nu le luasem deloc în seama.
            Îndeletnicirea cu defaimarea de sine face ca aceasta sa devina un obicei. Atunci când pe cel ce a dobândit acest obicei îl loveste vreun necaz oarecare, îndata prin­de a lucra în el obiceiul, si necazul este primit ca un lucru meritat. „Cea mai mare pricina a oricarei tulburari", spune Preacuviosul Avva Dorotei, „daca cercetam cu deadinsul, este faptul ca nu ne defaimam pe noi însine. Din aceasta nu ne aflam niciodata odihna, din aceasta ni se pricinuieste toata tulburarea si scârba. Asadar, nu este de mirare ca auzim de la toti sfintii: nu este alt drum decât acesta. Nu vedem ca vreunul dintre sfinti sa fi aflat odihna mergând pe alta cale! Iar noi vrem sa avem odi­hna si sa tinem calea cea dreapta fara a voi vreodata sa ne defaimam pe noi însine. Adevarat zic, ca de ar face cineva mii de bunatati, dar nu va tine drumul acesta, niciodata nu va scapa de întristare, nici nu se va putea pazi sa nu scârbeasca pe altul, prapadind prin aceasta toate ostenelile sale. Dimpotriva, Cel ce se defaima pe sine oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel si linistit. Cel ce se defaima pe sine, precum a zis si Avva Pimen, orice i s-ar întâmpla, sau paguba, sau necinstire, sau oarecare scârba, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, nicicând nu se tulbura. Oare este ceva mai lipsit de grija decât aceasta stare? Dar poate va sa zica cineva: „cum voi putea sa ma defaim pe mine însumi când ma mâhneste vreun frate, daca cercetându-ma aflu ca nu i-am dat nici o pricina pentru aceasta?" Adevarul va zic, ca de se va ispiti cineva cu de-amanuntul si cu frica de Dumnezeu, va afla ca în tot chipul i-a dat pricina cu lucrul sau cu cuvântul sau într-un alt chip oarecare. Iar daca i se va parea, cum spune, ca în vremea de fata cu nimic nu l-a mâhnit, atunci alta data l-a scârbit pe acesta sau pe alt frate în aceeasi privinta sau într-alta, si trebuie sa patimeasca pentru aceasta, ori pentru vreun alt pacat, precum adeseori se întâmpla. Asa este! De se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, precum am zis, si va ispiti constiinta sa, se va afla vinovat în tot chipul” Minunat lucru! Începând sa ne defaimam pe noi însine în chip mecanic, silit, sfârsim prin a ajunge la o defaimare de sine atât de convingatoare si care lucreaza asupra noastra într-un chip atât de puternic, încât cu ajutorul ei rabdam nu doar necazurile obisnuite, ci si nenorocirile cele mai mari. Ispitele nu mai au aceeasi putere asupra celui care sporeste, ci, dupa masura sporirii, se fac mai usoare, chiar de ar fi mai grele în sine. Dupa masura sporirii, sufletul se întareste si primeste puterea de a suferi cu rabdare ceea ce i se întâmpla. Puterea aceasta o da, ca o mâncare deosebit de hranitoare, smerenia adâncita în suflet, si ea este tocmai rabdarea.[…]
            Când ne lovesc necazuri, Dumnezeu vede asta. Acest lucru se savârseste nu numai cu îngaduinta Lui, ci si prin atotsfânta Lui purtare de grija pentru noi. El îngaduie sa fim chinuiti o vreme pentru pacatele noastre ca sa ne izbaveasca de chinurile vesnice. Adeseori se întâmpla ca un pacat tainic si greu pe care l-am facut sa ramâna necunoscut oamenilor, nepedepsit, acoperit de milostivirea lui Dumnezeu; în acelasi timp sau dupa ce se scurge câtva timp, suntem siliti sa patimim întrucâtva, ca urmare a clevetirilor sau sicanelor, fiind pasamite nevinovati. Constiinta ne spune ca patimim pentru pacatul nostru cel tainuit! Milostivirea lui Dumnezeu, ce a acoperit acest pacat, ne da mijlocul de a ne încununa cu cununa patimitorilor nevinovati pentru rabdarea clevetirilor, si totodata de a ne curata de pedeapsa pentru pacatul cel tainuit. Deslusind acest fapt, sa proslavim preasfânta Pronie a Iui Dumnezeu si sa ne smerim înaintea ei.[…]
            A împarti toata averea ta fara a te nevoi barbateste, totodata, împotriva ispitelor si necazurilor care ti se întâmpla, este, dupa parerea mea, semnul unui suflet nepasator, care nu stie folosul sau: fiindca numai din lepadarea averilor si lucrurilor nimic nu dobândesc cei ce le leapada, daca nu vor rabda pâna la sfârsit în ispite si necazuri, pentru Dumnezeu. Hristos n-a zis: întru lepadarea lucrurilor voastre, ci: întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre. Este învederat ca împartirea averilor si fuga de lume este un lucru vrednic de lauda si folositor; însa el singur, în sine, fara rabdarea ispitelor, nu poate sa îl faca pe om desavârsit dupa Dumnezeu... Cel ce si-a împartit averea nevoiasilor si s-a îndepartat de lume si de cele materialnice se trufeste cu mare desfatare în constiinta sa pentru nadejdea rasplatirii, si uneori rasplata este furata de slava desarta. Iar cel care, dupa ce si-a împartit avutul la saraci, rabda întristarile cu recunostinta în suflet si vietuieste în mijlocul necazurilor, acela gusta toata amaraciunea si osteneala dureroasa, si plata lui ramâne nefurata; îl asteapta o mare rasplatire pentru aceasta si în veacul de acum, si în cel care va sa vie, ca pe un urmator al patimirilor lui Hristos, ca pe unul care a patimit dimpreuna cu Dânsul în zilele ispitelor si necazurilor. Drept aceea, rogu-va, fratilor în Hristos, sa patimim dupa cuvântul Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos; precum ne-am lepadat de lume si de tot ce este al lumii, asa sa si trecem prin poarta cea strâmta (Lc. 13, 24), ce se cuprinde în taierea cugetarii si voii noastre trupesti, în fuga de ele; ca fara a muri trupului, poftelor si voii lui, nu este cu putinta a primi mângâiere, izbavire de patimi si slobozenia ce se arata în noi din mângâierea pricinuita de Sfântul Duh”. Pentru ce nu voim sa ne supunem necazurilor pe care Dumnezeiasca Pronie le îngaduie sa vina asupra noastra spre mântuirea sufletelor noastre? Pentru ca asupra noastra domnesc iubirea de desfatari si slava desarta: din insuflarea celei dintâi nu vrem sa ne strâmtoram trupul; din insuflarea celei de-a doua pretuim parerea omeneasca. Amândoua aceste patimi sunt calcate prin credinta vie, întrucât lucreaza în virtutea necredintei. La întrebarea Preacuviosului Avva Dorotei: „Ce sa fac? Ma tem de rusinea necinstirilor”, Sfântul Ioan Proorocul a raspuns: „A nu rabda necinstirile este un lucru care tine de necredinta. Frate! Iisus S-a facut om si a rabdat necinstiri; oare tu esti mai mare decât Iisus? Aceasta este necredinta si înselare draceasca. Cine spune ca pofteste smerenie, dar necinstirile nu le rabda, acela nu poate dobândi smerenie. Iata, ai auzit învatatura cea adevarata; nu o trece cu vederea, altminteri te va trece si pe tine cu vederea lucrul. Cu privire la rusine: aducându-ti aminte de rusinarea înaintea întregii lumi pe care o vor suferi pacatosii la judetul Domnului, întru nimic vei socoti rusinea cea vremelnica”[…]
            Daca nici o ispita nu poate sa se atinga de om fara voia lui Dumnezeu, înseamna ca plângerile, cârtirea, amaraciunea, îndreptatirea de sine, învinuirea aproapelui si a împrejurarilor sunt miscari ale sufletului împotriva voii lui Dumnezeu, sunt încercari de împotrivire fata de Dumnezeu. Sa ne înfricosam de aceasta nenorocire! Cugetând la orice necaz al nostru, sa nu întârziem mult în aceasta cugetare, ca nu cumva sa ne abata pe nebagate de seama de la smerita cugetare în îndreptatirea de sine pe fata sau într-ascuns, într-o stare potrivnica purtarii de grija pentru noi a lui Dumnezeu. Fara a ne încrede neputintei noastre, sa ne luam într-ajutor arma sigura a defaimarii de sine! Pe doua cruci, lânga Mântuitorul, au fost rastigniti doi tâlhari. Unul din ei Îl vorbea de rau si Îi hulea pe Domnul; celalalt s-a recunoscut pe sine vrednic de munci pentru faradelegile sale, iar pe Domnul, patimitor nevinovat. Fara de veste, osândirea de sine i-a deschis ochii sufletului si a vazut în patimitorul nevinovat pe Dumnezeu Cel Atotsfânt patimind pentru omenire. Acest lucru nu îl vazusera nici carturarii, nici preotii, nici arhiereii iudeilor, în ciuda faptului ca stateau culcati pe Legea lui Dumnezeu si cu osârdie o învatau dupa litera. Tâlharul se face cuvântator de Dumnezeu, si înaintea fetei tuturor celor care se socoteau întelepti si puternici si Îl batjocoreau pe Domnul, Îl marturiseste, calcând prin sfânta sa parere parerea cea gresita a celor întelepti în ochii lor si puternici în gândurile lor. Pe tâlharul hulitor, pacatul hulirii lui Dumnezeu, mai greu decât toate celelalte pacate, l-a aruncat în iad, îndoite munci vesnice aducându-i. Pe tâlharul care prin mijlocirea nefatarnicei defaimari de sine a ajuns la adevarata cunostinta de Dumnezeu, marturisirea Rascumparatorului, proprie si cu putinta numai celor smeriti, l-a bagat în rai. Aceeasi cruce la amândoi tâlharii! Gândurile, sim­tamintele, cuvintele lor opuse le-au atras sorti opuse. Cu bun temei pot sluji acesti doi tâlhari drept chip al întregii omeniri: fiecare om ce si-a pierdut viata cum nu trebuie, în chip potrivnic fata de menirea data lui de catre Dumnezeu, spre paguba mântuirii sale si a fericirii sale în vesnicie, este fata de sine si hot, si tâlhar, si ucigas. Acestui raufacator i se trimite o cruce, ca ultim mijloc de mântuire, pentru ca raufacatorul, marturisind faradelegile sale si recunoscându-se vrednic de munci, sa apuce mântuirea daruita lui de catre Dumnezeu. Spre a-i usura patimirile si a-i aduce mângâieri duhovnicesti, în timp ce este rastignit si petrece pe cruce, în apropierea omului rastignit e rastignit si spânzurat pe lemn Dumnezeu întrupat. Cel ce cârteste se plânge, este nemultumit de necazurile sale, leapada de tot mântuirea sa, nerecunoscându-L si nemarturisindu-L pe Mântuitorul, e aruncat în iad, în muncile cele vesnice si lipsite de roada, ca unul ce s-a înstrainat, s-a lepadat cu desavârsire de Dumnezeu. Dimpotriva, cel ce descopera prin mijlocirea defaimarii de sine pacatosenia sa, care se recunoaste vrednic de muncile cele vremelnice si vesnice, intra putin câte putin, prin defaimarea de sine, în cunoasterea lucratoare si vie a Rascumparatorului, care e viata vesnica (In. 17, 3).[…]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim