[…] Porunca Legamântului celui Nou care cuprinde toate celelalte porunci în parte este Evanghelia. S-a plinit vremea si s-a apropiat Împaratia lui Dumnezeu: pocaiti-va si credeti în Evanghelie! (Mc. 1, 15) Domnul a numit „mici” poruncile Sale luate fiecare în parte din pricina simplitatii si a scurtimii cu care au fost înfatisate si care le fac lesne de înteles oricarui om. Numindu-le „mici”, Domnul a vestit totusi ca cel ce va calca una singura dintre aceste porunci mai mic se va chema întru Împaratia Cerurilor (Mt. 5, 19), adica va fi lipsit de aceasta Împaratie […] Domnul ne-a poruncit sa iertam aproapelui greselile facute împotriva noastra: ca de veti ierta oamenilor, a zis El, gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel Ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru nu va ierta voua gresalele voastre (Mt. 6, 14-15). Din aceste cuvinte ale Domnului reiese de la sine încheierea ca semnul vrednic de crezare al iertarii pacatelor noastre este simtirea în inimile noastre a faptului ca am iertat aproapelui toate greselile facute împotriva noastra. Aceasta stare este si poate fi pricinuita numai de harul dumnezeiesc. Ea este un dar al lui Dumnezeu. Pâna când ne vom învrednici de acest dar sa ne cercetam constiinta înainte de orice rugaciune a noastra, asa cum ne îndeamna Domnul, si, de vom afla în ea pomenire a raului, s-o dezradacinam prin mijloacele mai sus aratate — adica rugaciunea pentru vrajmasi si binecuvântarea lor (Mc. 11, 25). Oricând ne amintim de un vrajmas al nostru, sa nu ne îngaduim nici un alt gând despre el afara de rugaciune si binecuvântare.
            Celor mai apropiati ucenici si urmatori ai Sai Dom­nul le-a poruncit neagonisirea. Nu va adunati voua co­mori pe pamânt (Mt. 6, 19). Vindeti avutiile voastre si dati milostenie; faceti-va voua pungi care nu se învechesc, comoara neîmputinata în ceruri, unde furul nu se apropie, nici molia n-o strica: fiindca acolo unde e comoara voastra va fi si inima voastra (Lc. 12, 33-34). Pentru a dobândi dragoste de lucrurile duhovnicesti si ceresti trebuie sa ne lepadam de dragostea fata de lucrurile pamântesti; pentru a ne iubi patria trebuie neaparat sa ne lepadam de dragostea bolnavicioasa fata de tinutul surghiu­nului nostru.
            Domnul a dat porunca pazirii mintii, porunca de care oamenii îndeobste nu se îngrijesc si nici macar nu stiu ca ea exista, ca e neaparat trebuincioasa si de o deosebita însemnatate (Mt. 6, 22-23; Lc. 11, 34-36). Domnul, însa, numind mintea „ochi al sufletului”, a vestit: De va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat; iar de va ochiul tau rau, tot trupul tau va fi întunecat. „Trup” este numita aici vietuirea. Aceasta îsi împrumuta însusirile de la felul de a gândi ce o calauzeste. Dobândim un fel neratacit de a gândi din sanatatea, întregimea (integralitatea) sau simplitatea mintii noastre, atunci când ea urmeaza pe de-antregul Adevarului, neîngaduindu-si însusirea nici unui amestec al minciunii. Altfel spus: „sanatoasa” se poate numi numai acea minte care prin ajutorul si lucrarea Sfântului Duh urmeaza pe de-antregul si fara abatere învataturii lui Hristos. O abatere mai mare sau mai mica de la învatatura lui Hristos da în vileag o boala mai mica sau mai mare a mintii care si-a pierdut simplitatea, care si-a îngaduit sa se complice. Deplina abatere a mintii de la învatatura lui Hristos înseamna moartea ei. Atunci lumina aceasta se socoate stinsa, înceteaza a mai fi lumina, devine întuneric. Lucrarea omului depinde pe de-a-n­tregul de starea în care se afla mintea lui: lucrarea ce izvoraste dintr-o minte sanatoasa e pe deplin placuta lui Dumnezeu; lucrarea ce atârna de o minte ce a înga­duit în sine amestec este în parte placuta lui Dumnezeu, în parte potrivnica Lui; lucrarea mintii întunecate cu învatatura minciunii, care a lepadat învatatura lui Hristos, e pe de-a-ntregul netrebnica si urâta de Dumnezeu.[…]
            Domnul ne-a oprit nu numai de la osândirea aproapelui, ci si de la judecarea lui (Lc. 6, 37; Mt. 7, 1) atunci când nu este neaparata nevoie de a face judecata dreapta spre folosul propriu si spre cel de obste. Judecata de acest ultim fel alcatuieste ceea ce Domnul numea cele mai grele ale Legii (Mt. 23, 23); fara acest fel de judecata binele nu poate fi deosebit de rau, lucrarea noastra nu poate fi dreapta si placuta lui Dumnezeu. Aceasta judecata se întâlneste rareori printre oameni – însa cu judecata si osândirea oprite de Domnul se îndeletnicesc neîncetat. Din ce pricina? Din pricina desavârsitei neluari aminte la sine, din pricina uitarii pacatoseniei proprii, din pricina desavârsitului dispret fata de pocainta, din pricina parerii de sine si a trufiei. Domnul a venit pe pamânt ca sa mântuiasca pe pacatosi, si ca atare de la toti oamenii se cere neaparat recunoasterea pacatoseniei proprii – iar judecarea si osândirea aproapelui înseamna lepadarea acestei recunoasteri si însusirea unei „dreptati” ce nu este a noastra; tocmai de aici iau nastere judecarea si osândirea: numele de „fatarnic” este numele cel mai potrivit pentru oricine judeca si osândeste pe aproapele (Mt. 7, 5).
            Domnul a dat porunca rugaciunii statornice, adica dese si necurmate. El nu a zis sa cerem, apoi sa încetam a mai cere, ci a poruncit sa cerem cu tarie, fara slabire, si a unit cu porunca de a cere porunca de a asculta si împlini cererea. Cereti, si se va da voua; cautati, si veti afla; bateti, si se va deschide voua: ca tot cel ce cere ia, si cel ce cauta afla, si celui ce bate i se va deschide (Mt. 7, 7-8). Sa cerem cu rabdare si statornicie lepadându-ne de voia noastra si de întelegerea noastra, lasând în seama atotsfintei voi a lui Dumnezeu atât vremea cât si calea împlinirii, precum si însasi împlinirea cererii noastre. Nu vom ramâne de rusine: Dar Dumnezeu au nu va face izbavire alesilor Sai, care striga catre Dânsul ziua si noaptea, desi îndelung îi rabda pe dânsii? (Lc. 18, 7), adica întârzie plinirea cererii lor. Strigarea de zi si noapte catre Domnul a celor alesi ai Lui arata rugaciunea lor statornica, neabatuta, necurmata, staruitoare.
            Dupa urmarile cu care rugaciunea este încununata de Dumnezeu trebuie sa judecam si asupra lucrurilor pe care ea trebuie sa le ceara. Evanghelistul Luca spune ca Dumnezeu va face izbavire alesilor Sai, adica îi va scoate din robia cu care robim patimilor noastre si dracilor. Evanghelistul Matei spune ca Tatal cel din ceruri va da cele bune celor ce cer de la Dânsul (Mt. 7, 11) – bunatati pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit, si la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2, 9) si iarasi Evanghelistul Luca spune : Tatal cel din cer va da Duh Sfânt celor ce cer de la Dânsul (Lc. 11, 13). Se cuvine sa cerem în rugaciunea noastra lucruri duhovnicesti si vesnice, nu vremelnice si materiale. Rugaciunea de capatâi si începatoare trebuie sa fie alcatuita din cereri pentru iertarea pacatelor.
            Urcându-ne la desavârsirea bunatatii, izgonind din noi raul, Domnul, Care a poruncit sa nu judecam si sa nu osândim pe aproapele, sa iertam aproapelui toate greselile lui împotriva noastra, mai da si alte legi: Toate câte voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea (Mt. 7, 12). Ne place ca aproapele sa fie îngaduitor fata de neputintele si neajunsurile noastre, sa sufere cu îndelunga rabdare jignirile noastre, sa ne faca toate binefacerile cu putinta: sa fim noi astfel fata de aproapele. Atunci vom atinge plinatatea bunatatii, pe potriva careia rugaciunea noastra va primi o putere deosebita; puterea rugaciunii este întotdeauna pe potriva masurii bunatatii noastre. Iertati si vi se va ierta; dati si vi se va da voua; masura buna, îndesata, clatinata si pe deasupra varsându-se în sânul vostru vor da voua: caci cu aceeasi masura se va masura voua (Lc. 6, 37-38) de la Dumnezeu cel Milostiv si Drept Judecator întru milostivirea Sa.
            Intrati prin usa cea strâmta, ca larga este usa si lata calea ce duce la pierzare, si multi sunt cei ce intra printr-însa (Mt. 7, 13). Usa cea larga si calea cea lata este lucrarea dupa întelegerea si dupa voia firii cazute. Usa ce strâmta este lucrarea dupa îndreptarul poruncilor evanghelice. Domnul, Care priveste deopotriva cele de acum si cele viitoare, vazând ca putini oameni vor urma sfintei Lui voi, dând întâietate fata de aceasta voie bunului plac, a grait: Ca strâmta este usa si îngusta este calea care duce în viata, si putini sunt cei ce o afla pe ea! (Mt. 7,14). Îmbarbatând si mângâind pe urmatorii Sai, El a adaugat: Nu te teme , turma mica: fiindca bine a voit Tatal vostru sa va dea voua Împaratia (Lc. 12,32).
            Domnul a poruncit sa ducem viata de trezvie, neîncetat sa priveghem si sa luam seama la noi însine – fiindca pe de o parte nu stim în care ceas ne va cerceta Domnul si care este ceasul mortii noastre, al chemarii noastre la judecata lui Dumnezeu – nu se stie ce ispita si ce necaz pot aparea fara de veste si navali asupra noastra; iar pe de alta, nu se stie ce patima pacatoasa poate aparea în firea noastra cazuta, ce cursa si ce lat ne pot întinde vrajmasii cei neadormiti ai mântuirii noastre – demonii. Sa fie mijloacele voastre încinse si facliile aprinse, si voi – asemenea cu oamenii care asteapta pe Domnul lor când se întoarce de la nunti: ca viind si batând, îndata sa-i deschida lui (Lc. 12, 35-36). Iar cele ce voua zic, tuturor zic: privegheati! (Mc. 13,37).
            Paziti-va, îndeamna Domnul, de proorocii mincinosi, care vin la voi în haine de oi, iar înauntru sunt lupi rapitori: dupa roadele lor îi veti cunoaste pe ei (Mt. 7,15-16). Proorocii mincinosi sunt întotdeauna vicleni – si drept aceea Domnul porunceste sa avem în privinta lor o deosebita luare aminte, o deosebita fereala. Proorocii mincinosi se cunosc dupa roadele lor : dupa viata lor, dupa faptele lor, dupa urmarile lucrarii lor. Nu te lasa atras de vorbirea mestesugita si cuvintele frumoase ale fatarnicilor, de glasul lor lin, ce pare semn al blândetii, smereniei si dragostei; nu te lasa atras de zâmbetul dulce care le joaca pe buze si pe fata, de prietenia si bunavointa care le stralucesc în ochi: nu te lasa înselat de zvonurile despre sine pe care ei le raspândesc cu iscusinta printre oameni, de încuviintarile, de laudele, de numele rasunatoare cu care îi mareste lumea : Ia aminte la roadele lor.[…]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim