[...] Atunci, în vremea propovaduirii Sale pe pamânt, Domnul i-a chemat la tamaduire pe toti cei bolnavi de pacat si n-a recunoscut nici un pacat ca fiind de netamaduit. Si acum continua sa-i cheme pe toti; fagaduieste si daruieste iertarea oricarui pacat, tamaduirea oricarei boli a pacatului. Voi, care pribegiti pe acest pamânt, voi toti, care nazuiti sau sunteti trasi spre calea cea larga în zarva care nu mai amuteste a grijilor, distractiilor si veseliilor lumesti, prin flori amestecate cu spini, care grabiti pe acest drum catre un sfârsit pe care toti îl cunosc si pe care toti îl uita, catre mormântul întunecos, catre o vesnicie si mai întunecoasa si cumplita, opriti-va! Dezmeticiti-va din vraja lumii, care va tine fara contenire în robie! Plecati-va urechea la ceea ce graieste Mântuitorul, luati aminte cum se cuvine la cuvintele Lui! Pocaiti-va si credeti în Evanghelie, va spune El, pocaiti-va: ca s-a apropiat Împaratia cerurilor. Foarte mare nevoie aveti voi, care pribegiti pe pamânt, sa luati deplin aminte la acest îndemn cu adevarat folositor, mântuitor; altminteri, veti ajunge la mormânt, veti ajunge la pragul si la portile vesniciei fara a fi dobândit nici o farâma de întelegere adevarata nici despre vesnicie, nici despre îndatoririle celui ce intra în ea, pregatindu-va în ea doar îndreptatite le pedepse pentru pacatele voastre.
            Cel mai greu pacat e nepasarea fata de cuvintele Mântuitorului, dispretuirea Mântuitorului. Pocaiti-va! Amagitoare, înselatoare calea vietii pamântesti: pentru cei care o încep, ea pare o arena fara sfârsit, plina de adevaruri, iar celui ce o termina îi pare calea cea mai scurta cu putinta, plina de vise desarte. Pocaiti-va! Pacatosul orbit, care îsi întrebuinteaza întreaga viata pamânteasca, toate puterile sufletului si ale trupului pentru a dobândi slava, bogatie si toate celelalte agoniseli si întâietati supuse stricaciunii va trebui sa paraseasca toate acestea în clipele când de pe suflet cu sila se va dezbraca haina sa, trupul, atunci când sufletul va fi dus de îngeri neînduplecati la judetul Dreptului Dumnezeu, judet pe care el nu-l stie, judet pe care îl dispretuieste. Pocaiti-va!
            Se ostenesc, se grabesc oamenii sa se îmbogateasca în cunostinte, însa numai cu cele de putin pret, potrivite numai pentru vremelnicie, care sunt bune doar pentru a plini nevoile, înlesnirile si poftele vietii pamântesti. Cunoasterea si lucrarea cu adevarat trebuincioase, singurele pentru care ne-a fost daruita viata pamânteasca, cunoasterea lui Dumnezeu si împacarea cu Ei prin mijlocirea Rascumparatorului, le dispretuim cu desavârsire. Pocaiti-va! Fratilor! Sa aruncam fara patima, în lumina Evangheliei, o privire în viata noastra. Desarta e ea! Toate bunatatile îi sunt luate prin moarte, si adeseori, prin felurite întâmplari neasteptate, chiar înainte de moarte. Nevrednice sunt aceste bunatati stricacioase, asa degraba pieritoare, a fi numite „bunatati!” Ele sunt, mai degraba, amagiri si curse. Cei ce se poticnesc în aceste curse si se încurca în ele se lipsesc de adevaratele, vesnicele, cerestile, duhovnicestile bunatati, care se dobândesc prin credinta în Hristos si urmarea Lui pe calea cea de taina a trairii evanghelice. Pocaiti-va!
            În ce orbire cumplita ne aflam! Cât de limpede dovedeste aceasta orbire caderea noastra! Vedem moartea fratilor nostri; stim ca nu vom scapa de ea nici noi, ba poate ca foarte degraba ni se va înfatisa, fiindca nici unul dintre oameni n-a ramas pentru totdeauna pe pamânt; vedem ca multora si înainte de moarte li se destrama pamânteasca bunastare, ca adeseori ea se preschimba într-o restriste asemenea unei gustari a mortii în fiecare zi. În ciuda acestei marturii atât de vadite a faptelor, alergam numai dupa bunatatile cele vremelnice ca si cum ele ar fi statornice si vesnice. Doar asupra acestora se îndreapta toata luarea noastra aminte! Dumnezeu e uitat! Uitata este vesnicia cea mareata si totodata înfricosatoare! Pocaiti-va! Ne vor trada, fratilor, negresit ne vor trada toate bunatatile stricacioase: pe bogati îi va trada bogatia lor, pe cei slaviti, slava lor, pe cei tineri, tineretea lor, pe cei întelepti, întelepciunea lor. Numai un singur bun vesnic si nemincinos poate omul sa dobândeasca pe pamânt: adevarata cunostinta a lui Dumnezeu, împacarea si unirea cu Dumnezeu care ne sunt daruite de Hristos; însa pentru primirea acestor bunatati neîntrecute trebuie sa lasam viata pacatoasa, trebuie s-o urâm. Pocaiti-va! Pocaiti-va! Ce înseamna a te pocai? Înseamna a-ti da seama de pacatele tale, a te mâhni pentru ele, a le parasi, iata raspunsul dat de un mare sfânt parinte ia aceasta întrebare, si a nu te mai întoarce la ele. În acest chip multi pacatosi s-au prefacut în sfinti, multi nelegluiti au devenit drepti. Pocaiti-va! Lepadati de la voi nu doar pacatele învederate, omorul, furtul, desfrânarea, clevetirea, minciuna, ci si distractiile cele pierzatoare, ci si închipuirile nelegluite, ci si gândurile cele fara de lege, tot, tot ce este oprit de Evanghelie. Viata pacatoasa dinainte spalati-o cu lacrimile pocaintei nefatarnice.
            Nu-ti spune întru deznadejdea si împutinarea ta sufleteasca: „Am cazut în pacate grele; am dobândit deprinderi pacatoase de multa vreme prin viata mea pacatoasa: cu timpul, ele s-au prefacut într-o a doua fire, îmi fac pocainta cu neputinta”. Aceste cugete întunecate ti le insufla vrajmasul tau, pe care tu înca nu i-ai bagat de seama si nu l-ai priceput: el stie puterea pocaintei, se teme ca pocainta te va scoate de sub puterea lui si se straduieste sa te rupa de pocainta, punând o neputinta nascocita de el pe seama doctoriei atotputernice a lui Dumnezeu. [...] Sa raspundem, dupa masura slabelor noastre puteri, marii iubiri pe care o are fata de noi Domnul, asa cum pot raspunde iubirii Ziditorului zidirile Lui, si înca niste zidiri cazute: sa ne pocaim! Sa ne pocaim nu numai cu gura; sa dovedim pocainta noastra nu doar prin câteva lacrimi vremelnice, nu doar luând parte de ochii oamenilor la slujbele Bisericii, împlinind rânduielile bisericesti din afara, lucru cu care se multumeau fariseii. Sa aducem împreuna cu lacrimile, cu evlavia cea din afara, si roada vrednica de pocainta: sa ne schimbam viata pacatoasa cu o viata evanghelica. De ce muriti, casa lui Israel? (Iez. 18,31). De ce pieriti, crestinilor, cu moarte vesnica din pricina pacatelor voastre? De ce se umple de voi iadul, ca si cum n-ar fi fost rânduita în Biserica lui Hristos atotputernica pocainta? Acest dar este un dar nesfârsit de bun pentru casa lui Israel, crestinii, si în orice vreme a vietii, asupra oricaror pacate, el lucreaza cu aceeasi putere: curata orice pacat, mântuieste pe oricine alearga la Dumnezeu, chiar daca asta s-ar întâmpla în ultimele clipe dinainte de moarte.
            De ce muriti, casa lui Israel? Crestinii mor pentru totdeauna cu moarte vesnica fiindca în toata vremea vietii pamântesti nu se îndeletnicesc cu altceva decât cu încalcarea fagaduintelor de la botez, cu slujirea pacatului; pier fiindca nu iau aminte câtusi de putin la Cuvântul lui Dumnezeu, ce le vesteste despre pocainta. Nici în clipele dinaintea mortii nu sunt în stare sa se foloseasca de atotputernica putere a pocaintei! Nu sunt în stare sa se foloseasca de ea fiindca nu si-au facut nici cea mai mica idee despre crestinism sau si-au facut cea mai neîndestulatoare si gresita parere despre el, care poate fi numita deplina nestiinta, mai degraba decât cunostinta de vreun fel oarecare. [...]
            Sufletul care stie ca este dator sa-si marturiseasca pacatele, graieste acelasi Sfânt Parinte, prin însusi acest gând este oprit, ca de un lant, sa mai repete pacatele dinainte; dimpotriva, pacatele nemarturisite, savârsite ca în întuneric, cu înlesnire se întâmpla iarasi. Prin marturisirea pacatelor se strica prietenia cu pacatele. Ura fata de pacate este semn al adevaratei pocainte, al hotarârii de a trai întru virtute. Daca ai dobândit deprindere cu pacatul, marturiseste-te des si degraba vei fi slobozit din robia pacatului, cu usurinta si cu bucurie vei urma Domnului lisus Hristos.
            Cel care îsi tradeaza iar si iar prietenii va fi vrajmasit de ei; acestia se vor îndeparta de el ca de un tradator, care cauta desavârsita lor pierzanie; de la cel ce-si marturiseste pacatele, acestea se departeaza, fiindca pacatele se întemeiaza si se întaresc pe trufia firii cazute, nesuferind sa fie date în vileag si rusinate. Cel care îsi îngaduie sa pacatuiasca de bunavoie si într-adins în nadejdea ca se va pocai, acela vicleneste fata de Dumnezeu. Pe cel care pacatuieste de buna voie si într-adins, în nadejdea ca se va pocai, îl va lovi fara de veste moartea, fara sa-i lase vremea pe care socotea el ca o va închina faptei bune. Prin taina marturisirii se curata cu desavârsire toate pacatele facute prin cuvânt, prin fapta si prin gând. Pentru a sterge din inima deprinderile pacatoase care s-au înradacinat în el prin îndelunga adastare e nevoie de timp, e nevoie de pocainta staruitoare. Pocainta staruitoare, înseamna a avea mereu duhul înfrânt, a lupta necontenit cu patimile si simtirile cu care te împresoara patima pacatoasa ascunsa în inima, a-ti înfrâna simturile trupesti si pântecele, a te ruga cu smerenie, a te marturisi des.
            Fratilor! Pacatuind de bunavoie, am pierdut sfânta neprihanire, neprihanirea care nu numai ca este neatinsa de fapta pacatoasa, dar nu are nici macar cunostinta raului; neprihanirea întru a carei stralucire duhovniceasca am venit la fiinta din mâinile Ziditorului. Am pierdut si acea neprihanire pe care am dobândit-o reziditi fiind prin botez; în calea vietii noastre, ne-am întinat prin felurite pacate vesmintele albite de Rascumparatorul. Ne-a mai ramas o apa pentru a ne spala: apa pocaintei. Ce se va întâmpla cu noi daca vom fi nepasatori si fata de aceasta spalare? Va trebui sa ne înfatisam lui Dumnezeu cu sufletele slutite de pacat, si cumplit va privi El la sufletul spurcat, la focul gheenei îl va osândi. Spalati-va, curatiti-va, stergeti rautatile din sufletele voastre dinaintea ochilor Mei, parasiti-va rautatile voastre, si veniti sa ne judecam. Cu ce se va sfârsi însa aceasta judecata a lui Dumnezeu, judecata pocaintei, la care Dumnezeu îl cheama neîncetat pe pacatos în timpul vietii sale pamântesti? Când omul îsi recunoaste pacatele sale, când se hotaraste sa se pocaiasca si sa se îndrepte cu adevarat, Dumnezeu încheie judecata Sa cu omul prin urmatoarea hotarâre: De vor fi pacatele voastre precum purpura, ca zapada le voi albi; si de vor fi precum cârmâzul, ca lâna le voi albi (Is. 1, 16-18). Iar de va fi nepasator crestinul fata de aceasta ultima chemare a mult milostivului Dumnezeu, i se vesteste din partea Lui pierzania vesnica. Bunatatea lui Dumnezeu, graieste Apostolul, te îndeamna la pocainta (Rom. 2,4). Dumnezeu vede pacatele tale: cu îndelunga-rabdare priveste pacatele pe care le faci înaintea Lui, la sirul de pacate care alcatuieste toata viata ta; El asteapta pocainta ta si totodata lasa la libera ta voie sa alegi mântuirea sau pierzania. Si tu folosesti în chip rau bunatatea si îndelunga-rabdarea lui Dumnezeu! Nu e în tine îndreptare! Trândavia ta este din ce în mai mare! Creste în tine nepasarea atât fata de Dumnezeu, cât si fata de soarta ta vesnica! Singura ta grija este sa-ti înmultesti pacatele, adaugi la pacatele de mai înainte pacate noi si îndoite! Dupa învârtosarea ta si dupa inima ta nepocaita îti aduni mânie în ziua mâniei si aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui: celor ce prin rabdarea în fapta buna cauta slava, cinste si nestricaciune, viata vesnica; iar celor ce din îndârjire se împotrivesc adevarului si se supun nedreptatii, mânie si urgie, necaz si strâmtorare vesnica peste tot sufletul omului facator de rau (Rom. 2,5-9). Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol 1, Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim