Ti-a venit vreun gând bun? Opreste-te: sa nu tinzi nicidecum spre împlinirea lui fara chibzuiala, pe negândite. Simti în inima vreo insuflare buna? Opreste-te: nu îndrazni sa te lasi dus de ea. Ia Evanghelia ca îndreptar. Cerceteaza: se potrivesc, oare, gândul tau cel bun si insuflarea cea buna a inimii tale cu atotsfânta învatatura a Domnului? Curând vei vedea, ca nu este nici o potrivire între binele evanghelic si binele firii omenesti cazute. Binele firii noastre cazute este amestecat cu raul, si de aceea însusi acest bine s-a preschimbat în rau, la fel cum se preface în otrava mâncarea gustoasa si sanatoasa, atunci când este amestecata cu otrava. Pazeste-te de a savârsi binele firii cazute! Savârsind acest bine, vei hrani caderea ta, vei hrani în tine parerea de sine si trufia, vei atinge cea mai apropiata asemanare cu demonii. Dimpotriva, savârsind binele evanghelic, ca un ucenic adevarat si credincios al Dumnezeului-Om, te vei face asemenea Dumnezeului-Om.[…]
            În veacul nostru, îngâmfat de prosperitatea sa, cei mai multi dintre oameni, care se proclama pe sine crestini si mari savârsitori ai binelui, s-au aruncat spre savârsirea dreptatii firii cazute, respingând cu dispret dreptatea evanghelica. Aceasta majoritate sa bage în urechi caracterizarea Domnului: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe de Mine. În desert ma cinstesc ei, învatând învataturi ce sunt porunci ale oamenilor” (Mt. 15, 8-9). Cel ce lucreaza dreptatea omeneasca este plin de parere de sine, de cugetare semeata, de amagire de sine; el propovaduieste, trâmbiteaza despre sine, despre faptele sale, nebagând nicicum în seama oprelistea pusa de Domnul (Mat. 6,1-18); cu ura si razbunare plateste el acelora care ar îndrazni sa-si deschida gura pentru a se împotrivi, oricât de întemeiat si bine intentionat dreptatii lui, se recunoaste pe sine vrednic si preavrednic de rasplatile pamântesti si ceresti. Dimpotriva, lucratorul poruncilor evanghelice este întotdeauna adâncit în smerenie: punând fata în fata maretia si curatia preasfintelor porunci cu felul în care le-a împlinit el însusi, el recunoaste întotdeauna acest fel ca fiind în cea mai mare masura neîndestulator si nevrednic de Dumnezeu; el se vede pe sine ca meritând muncile vremelnice si cele vesnice pentru pacatele sale, pentru partasia nedesfacuta cu Satana, pentru caderea cea de obste a tuturor oamenilor, pentru propria lui staruinta în cadere; în fine, pentru însasi plinirea neîndestulatoare si adesea anapoda a poruncilor. Înaintea oricarui necaz trimis de Dumnezeiasca Pronie, el pleaca, smerit, capul, stiind ca Dumnezeu prin necazuri da învatatura slujitorilor Sai în vremea calatoriei lor pamântesti. Unuia ca acesta îi pare rau pentru vrajmasii sai si se roaga pentru ei ca pentru niste frati aflati sub înrâurirea demonilor, ca pentru niste madulare ale aceluiasi trup, lovite de boala în duhul lor, ca pentru niste binefacatori ai sai, ca pentru niste unelte ale Dumnezeiestii Pronii.[…]

Bibliografie: Sfântul Ignatie Briancianinov „Despre Înselare” Editura: Schitul românesc Lacu Sf Munte Athos 1999
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim