[…]Asijderea si fiecare crestin dreptslavitor, de vrea sa treaca de la viata usuratica la viata cu luare-aminte, de vrea a se îndeletnici cu mântuirea sa, este dator, în primul rând, sa îsi întoarca luarea-aminte asupra legaturilor sale cu aproapele. În aceste legaturi, el este dator sa îndrepte tot ce poate îndrepta, sa aduca pocainta nefatarnica înaintea lui Dumnezeu pentru tot ce nu mai are cum sa îndrepte si sa se hotarasca la lucrarea bineplacuta lui Dumnezeu. lata, I-a zis Domnului vamesul Zaheu, jumatate din avutia mea dau saracilor, si de am napastuit pe cineva cu ceva, întorc împatrit. El a auzit veselitoarea hotarâre a Atotbunului si Atotputernicului Domn, Care ramâne si acum tot atât de Bun si tot atât de Atotputernic: Astazi s-a facut mântuire casei acesteia, pentru ca si acesta fiu al lui Avraam este: ca a venit Fiul Omului sa caute si sa mântuiasca pe cel pierdut (Lc. 19, 8-10). Urmasul lui Avraam dupa trup a fost recunoscut de Dumnezeu ca urmas al lui Avraam atunci când s-a hotarât sa vietuiasca în chip bineplacut lui Dumnezeu: de aici reiese ca înainte vreme nu era recunoscut ca atare, în ciuda dreptului nasterii dupa trup. Si crestinul, atâta vreme cât duce viata pacatoasa, potrivnica poruncilor evanghelice, nu este socotit crestin, chiar daca are dreptul la acest nume în urma adaugarii la sfânta semintie crestineasca prin Botez. Ce folos ca marturisesti cu vorbele, daca te lepezi cu faptele? Domnul a fagaduit: Voi marturisi lor, celor ce nu le pasa de plinirea poruncilor evanghelice, ca „niciodata nu v-am stiut pe voi. Departati-va de la Mine, cei ce lucrati faradelegea!” (Mt. 7, 23). Pentru mântuire este neparat trebuincioasa împlinirea tuturor asezamintelor evanghelice, pastrate în cuvenita nestirbire numai de Sfânta Biserica Ortodoxa. […]
            Desavârsirea crestina este dar al lui Dumnezeu, nu rod al ostenelii si nevointei omenesti; prin nevointa doar se arata ca dorinta de a primi darul este adevarata si nefatarnica; prin nevointa, ce înfrâneaza si domoleste patimile, firea omeneasca se face în stare si se pregateste de primirea darului. De om atârna a se curati si a gati, si asta cu ajutorul lui Dumnezeu, salas în sine pentru Dumnezeu; venirea lui Dumnezeu în acest salas atârna numai de buna voie a lui Dumnezeu (In. 14, 32). Neagonisirea si lepadarea de lume e o conditie neaparat trebuincioasa pentru atingerea desavârsirii. Mintea si inima trebuie sa fie în întregime îndreptate spre Dumnezeu; toate piedicile, toate pricinile de împrastiere trebuie îndepartate; oricine dintre voi care nu se leapada de toate avutiile sale, a grait Domnul, nu poate sa fie ucenic al Meu (Lc. 14, 33). Nadajduirea în avutia stricacioasa trebuie înlocuita cu nadajduirea în Dumnezeu, iar avutia însasi, cu fagaduinta lui Dumnezeu, Care a zis: Nu va grijiti zicând: Ce vom mânca?, sau: Cu ce ne vom îmbraca? Ca acestea toate neamurile le cauta; ca stie Tatal vostru Cel Ceresc ca trebuinta aveti de acestea toate; ci cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si acestea toate se vor adauga voua (Mt. 6, 31-33). […]
            Dupa povata Apostolului Pavel, necazurile îngaduite de catre Pronie trebuie primite de noi cu cea mi mare supunere fata de Dumnezeu, asa cum si Apostolul primea ispitele îngaduite sa vina asupra lui: Binevoiesc, spunea el, întru neputinte, întru defaimari, în nevoi, în prigoane, în strâmtorari, pentru Hristos (2 Cor. 12, 10). Dupa povata Sfântului Apostol Petru, când vin necazurile asupra noastra se cuvine sa ne încredintam atotsfintei voi a lui Dumnezeu si cu deosebita tarie, cu neclintire sa tinem Poruncile Dumnezeiesti, de care vrajmasul se straduie în vremea necazului sa ne rupa prin gânduri de întristare, deznadejde, cârtire, mânie, hula. Toata grija noastra s-o aruncam spre Dânsul, ca El Se îngrijeste pentru noi (1 Pt. 5, 7). Cuvine-se noua a avea toata bucuria, adica cea mai mare bucurie, când în multe feluri de ispite cadem (Iac. 1, 2): ispitele sunt semnul chemarii noastre de catre Dumnezeu, semnul alegerii, semnul înfierii. Din mijlocul lor sa înaltam slavoslovie catre Dumnezeu precum a înaltat dreptul, mult patimitorul Iov, din mijlocul feluritelor necazuri ce îl împresurau din toate partile (Iov 1, 21; 2, 10). Din mijlocul lor sa aducem multumita lui Dumnezeu, multumita ce umple inima celui multumitor de mângâiere duhovniceasca si putere spre a rabda, multumita poruncita de Însusi Dumnezeu. Pentru toate multumiti, caci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Hristos Iisus spre voi (1 Tes. 5, 18). Graieste Sfântul Petru Damaschin: „Precum parintii iubitori de fii, fiind mânati de dragoste, prin amenintari întorc la o purtare înteleapta pe fiii lor ce si-au îngaduit a se purta nechibzuit, asa si Dumnezeu îngaduie ispitele ca pe un toiag care abate pe cei vrednici de la relele sfaturi ale diavolului. Cel ce cruta toiagul, uraste pe fiul sau, iar cela ce-l iubeste îl cearta cu osârdie (Pilde 13, 25). Mai bine a alerga la Dumnezeu prin rabdarea ispitelor ce se întâmpla, decât de frica necazurilor sa te supui caderii, sa cazi în mâinile diavolului si sa atragi asupra ta caderea si chinul vesnic dimpreuna cu el. Înaintea noastra sta, negresit, o alegere din doua: fie rabdam necazurile dintâi, ce sunt vremelnice, fie pe cele din urma, care sunt vesnice. De drepti nu se ating nici primele nenorociri, nici cele din urma: fiindca ei, iubind întâmplarile ce noua ni se par nefericiri, se bucura de ele, primind cu drag ispitele ca pe niste prilejuri de a agonisi avutie duhovniceasca, ramân neraniti. […]
            Domnul a fagaduit necazuri urmatorilor Sai pentru toata vremea pribegiei lor pamântesti, le-a fagaduit o viata pamânteasca asemenea vietii Lui pamântesti, petrecute în lipsuri si prigoane: dar tot-odata le-a poruncit sa aiba barbatie si buna nadejde. De va uraste pre voi lumea, le-a grait El, stiti ca pre Mine mai înainte decât pre voi M-a urât. De ati fi din lume, lumea ar iubi ceea ce e al sau; iar pentru ca din lume nu sunteti, ci Eu v-am ales pre voi din lume, pentru aceasta va uraste pre voi lumea (In. 15, 18-19). „În lume necazuri veti avea, ci îndrazniti: Eu am biruit lumea (In. 16, 33): nici un necaz, nici o ispita nu vor putea nici sa va biruie, nici sa va striveasca daca veti crede întru Mine si veti ramâne întru Mine prin plinirea poruncilor Mele”. Credincios este Dumnezeu, spunea Apostolul, Care nu va lasa pre voi sa fiti ispititi mai mult decât puteti, ci împreuna cu ispita va face si sfârsitul, ca s-o puteti suferi (1 Cor. 10, 13). De asemenea, si într-un alt loc al Scripturii da marturie Sfântul Duh: Multe sunt necazurile dreptilor, si din acelea toate îi va izbavi pre ei Domnul. Pazeste Domnul toate oasele lor, nici unul dintr-însele nu se va zdrobi (Ps. 33, 18-19). Sa credem fagaduintei lui Dumnezeu, sa nu ne spaimântam de marea ce se înviforeaza a necazurilor si o vom trece cu bine, tinuti de nevazuta, însa atotputernica dreapta a lui Dumnezeu. […] Este neaparat, trebuincioasa pentru nevoitorul lui Hristos rastignirea trupului! E de neaparata trebuinta sa se supuna jugului celui bun al nevointelor pentru a înfrâna nazuintele dobitocesti ale trupului, iar nu pentru a se lipsi de sanatate si puteri, care sunt de neaparata trebuinta pentru nevointa însasi. „Noi am învatat sa fim ucigasi de patimi, nu ucigasi de trupuri”, spune Pimen cel Mare. Chiar pentru cei neputinciosi cu trupul si bolnavi este foarte vatamatoare calcarea înfrânarii, care nu da putere, ci întareste boala în loc sa întremeze pe cel slab si bolnav. Masura înteleapta este foarte în stare a sprijini si a pastra puterile si sanatatea trupului, atât în oamenii zdraveni cât si în cei slabi si bolnaviciosi. […]
            Vrednica de adânca cercetare si minunare este legatura dintre trupul si sufletul omenesc. Felul de a gândi al omului, simtamintele inimii lui atârna mult de starea în care se gaseste trupul lui. „Când pântecele este strâmtorat”, a bagat de seama Sfântul Ioan Scararul, „inima se smereste; iar atunci când pântecele este îndestulat, gândurile se umplu de trufie”. Sufletul nu poate veni întru smerenie, a spus Pimen cel Mare, decât prin micsorarea hranei pentru trup. Un întâi-statator de chinovie l-a întrebat pe sfânt: „De ce nu simt în mine frica lui Dumnezeu?” „Cum sa simti frica lui Dumnezeu”, i-a raspuns Pimen cel Mare, „când pântecele tau este umplut cu prajituri si brânzeturi?”. Când trupul e satul, inima noastra nu poate sa nu nasca simtaminte de curvie, iar mintea, gânduri si visari de curvie, care prin puterea si chipul lor atragator sunt în stare sa schimbe si cea mai hotarâta vointa buna, sa o aplece spre îndulcirea de pacat; tocmai de aceea Sfântul Ioan Scararul a zis: „Cel ce face pe placul pântecelui si tot-odata voieste a birui dracul curviei se aseamana celui ce stinge focul cu untdelemn”. Sfântul Isaac Sirul graieste: „Sa iubesti hainele umile, ca sa nimicesti gândurile ce odraslesc în tine, vreau sa zic semeata cugetare a inimii. Cel ce iubeste stralucirea lumeasca nu poate dobândi gânduri smerite, fiindca inima se întipareste launtric potrivit chipului dinafara”. Sfântul Apostol Pavel, însirând faptele trupesti, a numit printre ele vrajbele, sfezile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinarile, eresurile (Gal. 5, 20), neajunsuri proprii duhului omenesc. Din ce pricina? Din pricina ca aceste feluri de pacate dau în vileag cugetarea trupeasca a omului, iar cugetarea trupeasca da în vileag vietuirea trupeasca, lepadarea crucii lui Hristos. Din istoria bisericeasca vedem ca astfel au fost toti ereziarhii.[…]
            Este neaparata, neaparata nevoie pentru toti crestinii îndeobste sa împlineasca nestirbit poruncile Mântuitorului, Care a zis: Cine va vrea sa-si mântuiasca sufletul sau îl va pierde, iar cine îsi va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el (Mc. 8, 35). Cel ce îsi iubeste sufletul sau îl va pierde, si cel ce îsi uraste sufletul sau în lumea aceasta îl va pazi pe el în viata vesnica (In. 12, 25). Ce înseamna a iubi sufletul tau? Înseamna a iubi firea ta cazuta, însusirile ei cele spurcate de pacat, stiinta ei cea cu nume mincinos, poftele si înclinarile ei, dreptatea ei. Ce înseamna a mântui sufletul tau în aceasta lume? Înseamna a dezvolta însusirile firii tale cazute, a urma socotintelor tale si voii tale, a zidi dreptatea ta din parutele fapte bune ale firii cazute. Ce înseamna a-ti pierde sufletul pentru Hristos si pentru Evanghelie, ce înseamna a urî sufletul tau? Înseamna a cunoaste si recunoaste caderea si neorânduiala aduse în fire de pacat; înseamna a urî starea pricinuita în noi de catre cadere si a o omorî prin lepadarea purtarii dupa socotintele proprii, dupa voia proprie, dupa înclinarile proprii: înseamna a altoi cu sila pe firea proprie întelegerea si voia firii înnoite de Hristos, si a-ti orândui purtarea dupa atotsfânta învatatura a lui Dumnezeu si dupa atotsfânta voie a lui Dumnezeu, care ni s-au descoperit de catre Fiul lui Dumnezeu în Evanghelie. Firea noastra cazuta este vrajmasa lui Dumnezeu: urmarea socotintelor si înclinarilor firii cazute e nazuinta catre pieire neîndoielnica si vesnica. […]
            Sa urmam, fratilor, învataturii lui Hristos! Sa urmam vietuirii, purtarii, felului de a gândi al sfintilor bineplacuti ai lui Dumnezeu! Sa nu ne dam în laturi a ne lepada, pentru mântuirea noastra, de firea noastra cazuta! Pentru adevarata iubire de sine, sa lepadam dragostea, amagitoare de sine, egoismul nostru! Pentru lucrarea cea mântuitoare dupa dreptarul poruncilor Evangheliei, sa lepadam de la noi lucrarea dupa dreptarul legilor firii cazute, ce sunt iubite lumii si vrajmase lui Dumnezeu! Sa urâm parutele fapte bune ce rasar din ratiunea cu nume mincinos, din miscarile sângelui, din simtamintele inimii, oricât ne-ar parea de înalte, neprihanite, sfinte simtamintele si gândurile noastre. Aceste fapte sunt în stare doar sa dezvolte în noi parerea de sine, trufia, amagirea de sine, care duc în pierzare. Ele nu lumineaza ochii sufletului asa cum îi lumineaza porunca Domnului (Ps. 18, 9); dimpotriva, ele întaresc orbirea sufletului, fac aceasta orbire de netamaduit. Cei ce le savârsesc vor merge în muncile cele vesnice, ca unii care fac binele firii cazute, bine întotdeauna amestecat cu raul, bine spurcat, de la care Domnul Îsi întoarce, ca de la o urâciune. sataniceasca, privirile Sale sfinte. Pentru a savârsi binele firii cazute nu e nevoie sa fii crestin: ele sunt ale întregii omeniri cazute. Unde se savârsesc faptele bune ale firii cazute în laudele tunatoare ale lumii, Mântuitorul lumii e scos afara, lepadat. Faptele credintei, faptele mântuirii, sau, ceea ce e acelasi lucru, împlinirea poruncilor evanghelice, sunt doar ale crestinilor. „Binele”, a spus despre adevaratul bine Preacuviosul Marcu Ascetul, „nu poate fi crezut sau lucrat decât în Hristos Iisus si în Sfântul Duh”.
            Împlinirea poruncilor evanghelice îl aduce pe om întru adevarata cunostinta de Dumnezeu si cunostinta de sine, în adevarata iubire de sine, de aproapele, de Dumnezeu, în partasia cu Dumnezeu, care se dezvolta cu atât mai îmbelsugat cu cât sunt împlinite mai cu râvna si mai neabatut poruncile evanghelice. Partasia cu Dumnezeu, daruita crestinului înca din vremea calatoriei pamântesti, e chezasia fericirii ceresti si vesnice. Aceasta chezasie da marturie de la sine ca e nemincinoasa, o marturiseste atât de limpede si de puternic ca multi, pentru a o pastra, s-au hotarât sa se supuna celor mai mari necazuri, au pus-o înaintea vietii pamântesti. Jalnica, amarnica este orbirea cu care lumea trufasa priveste dispretuitor la faptele Credintei Crestinesti, cu care ea rosteste asupra lor o judecata nebuneasca si o osânda ucigasa pentru lume. Cât de nimicnice par lumii faptele Credintei fata de faptele rasunatoare si stralucitoare ale lumii! Ce fapta buna e, la aratare, constiinta propriei pacatosenii, pentru care asupra vamesului s-a revarsat mila lui Dumnezeu (Lc. 18, 10-14)? Ce fapta buna e, la aratare, pocainta, prin mijlocirea careia pacatosi cât se poate de mari s-au împacat cu Dumnezeu si au mostenit fericirea vesnica? Ce fapta buna e, la aratare, marturisirea lui Hristos, marturisire înfatisata în cuvinte putine, simple, si de cine? De un tâlhar dat mortii pentru faradelegi. Acele cuvinte putine si prea simple l-au bagat pe tâlhar în rai, au savârsit ceea ce n-au putut si nu pot savârsi toate virtutile stralucitoare ale întregii omeniri. Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, într-atât de fara noima li se pare si faptuirea dupa Evanghelie. Noua, celor care ne mântuim, atât cuvântul Crucii cât si faptuirea dupa poruncile evanghelice puterea lui Dumnezeu sunt (1 Cor. 1, 18), care tamaduieste si mântuieste sufletele noastre (Lc. 6, 19).
            Sfintii Parinti din toate timpurile si-au înfatisat raportul lor cu învatatura revelata de Dumnezeu prin cuvântul: cred. În societatea contemporana, care în cea mai mare parte se lauda ca e civilizata si crestina, rasuna fara contenire expresia raportului inimii fata de Revelatia Dumnezeiasca în spusa: mi se pare. De unde au aparut acest raport si acest cuvânt? Din necunoasterea crestinismului. Amara priveliste este când un fiu al Bisericii de Rasarit face judecati despre Credinta crestineasca în afara învataturii Bisericii sale, împotriva învataturii ei Dumnezeiesti, face judecati în chip samavolnic, nestiutor, hulitor. O asemenea fapta nu este, oare, lepadare de Biserica, lepadare de crestinism? Sa ne înfricosam de nestiinta noastra, care ne trage în pieirea vesnica; sa învatam crestinismul; sa iubim ascultarea fata de Sfânta Biserica, ce e iubita tuturor care au cunoasterea Credintei crestinesti. Sa ne facem lucratori osârdnici ai poruncilor evanghelice; sa le plinim ca niste robi netrebnici (Lc. 18, 10), ce trebuie sa împlineasca datoria lor, care gresesc neîncetat în împlinirea ei sau o împlinesc în chip foarte neîndestulator. Sa ne calauzeasca la faptele bune Evanghelia, iar nu miscarea sângelui si a nervilor. Sa ne deprindem a savârsi virtutile cu smerenie, nu cu înfierbântare, pe care negresit o însotesc si cu care negresit lucreaza împreuna slava desarta si semeata cugetare, adica trufia. Când Domnul va varsa în noi sfânta racoare a smereniei si în urma lucrarii ei se vor opri valurile simtamintelor inimii, atunci vom cunoaste ca înfierbântarea, ce savârseste înaltele si rasunatoarele virtuti omenesti, este trup si sânge, care nu pot sa mosteneasca Împaratia Cerurilor (1 Cor. 15, 50).
            Mântuiti-va, iubiti frati, mântuiti-va! Mântuiti-va de acest neam îndaratnic (Fapte 2, 40), le spunea Sfântul Apostol Petru iudeilor din vremea sa care din mijlocul poporului vrajmas crestinilor înclinau spre primirea crestinismului. Cel ce se mântuieste va mântui sufletul sau, spuneau vechii monahi mari despre adevarati crestini ai vremii de pe urma. Asta înseamna ca mântuirea va fi foarte greu de dobândit pentru ei din pricina înmultirii smintelilor si din pricina înclinarii întregii omeniri spre pacat. Pentru mântuire va fi nevoie de stradanii deosebite, de râvna deosebita, de fereala si paza de sine deosebita, de întelepciune deosebita, de rabdare deosebita: însa Atotputernicul nostru Calauzitor si Povatuitor, Viata noastra, Puterea noastra, Mântuirea noastra, Domnul Iisus Hristos, care ne-a preîntâmpinat ca în lume necazuri vom avea, ne si îmbarbateaza totodata: Îndrazniti, zice El, Eu am biruit lumea (In. 16, 33). Iata, Eu cu voi sunt în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului. Amin (Mt. 28, 20).

Sfântul Ignatie Briancianinov, Calauza rugatorului. (Izbavirea de durerile ostenelilor zadarnice, Experiente ascetice vol 4) Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim