[…]Pentru a sti în ce consta mântuirea noastra se cuvine a sti mai înainte în ce consta pieirea noastra, fiindca mântuirea este de trebuinta doar pentru cei pieriti. Cel ce cauta mântuire prin însusi acest fapt se recunoaste pierit: altfel de ce sa caute mântuire? Pieirea noastra s-a savârsit prin nimicirea împartasirii noastre cu Dumnezeu si prin intrarea în împartasire cu duhurile cazute si lepadate. Mântuirea noastra sta în ruperea împartasirii cu satana si refacerea împartasirii cu Dumnezeu.
            Tot neamul omenesc se afla în pieire, în cadere. Ne-am lipsit de împartasirea cu Dumnezeu chiar în radacina si în izvorul nostru: în protoparintii nostri, prin pacatul lor cel de buna voie. Ei au fost facuti fara de prihana, neîmpartasiti pacatului si stricaciunii; chiar de la facerea lor au fost facuti partasi Sfântului Duh; primind fiintare fireasca dupa omenitate, au primit totodata si fiintare suprafireasca din unirea cu Firea Dumnezeiasca. Lepadând de buna voie supunerea fata de Dumnezeu, intrând de buna voie în supunere fata de diavol, ei au pierdut împartasirea cu Dumnezeu, libertatea si vrednicia lor, s-au dat în supunere si robie duhului cazut. Ei de bunavoie au lepadat viata, au chemat asupra lor moartea; ei de buna voie au stricat întregimea binelui daruit lor atunci când au fost facuti, s-au otravit pe sine prin pacat. Ca începatori ai neamului omenesc, ei au împartasit si nu contenesc a împartasi boala lor, pieirea lor, moartea lor întregii omeniri. Adam, facut dupa atotsfântul Chip si atotsfânta Asemanare a lui Dumnezeu, care era dator sa nasca urmasi pe masura, a spurcat Chipul, a nimicit Asemanarea a dat nastere unor urmasi pe masura chipului spurcat si asemanarii nimicite. Sfânta Scriptura, care da marturie ca omul este facut dupa Chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 27), lipseste de aceasta marturie pe fiii lui Adam. Scriptura spune despre ei ca s-au nascut dupa chipul lui Adam (Fac. 5, 3), adica asa cum s-a facut Adam dupa cadere. Din pricina pierderii asemanarii, chipul s-a facut netrebnic. În numele fiecarui om ce intra în fiintarea caderi, Scriptura aduce amara marturisire: Întru faradelegi m-am zamislit si întru pacate m-a nascut maica mea (Ps. 50, 6). Oamenii s-au facut vrajmasi ai lui Dumnezeu, ai Facatorului lor (Rom. 5, 10). Dumnezeu, din negraita Sa milostivire, a chemat din nou neamul omenesc la împartasirea cu Dânsul. El a savârsit asta printr-un mijloc cum nu se poate mai minunat, mai neurmat. Printr-una din Cele Trei Fete ale Sale, prin Cuvântul Cel Atotsfânt, El a primit omenitatea, zamislindu-se în pântecele Preasfintei Fecioare prin lucrarea Atotsfântului Duh, înlaturând de la Sine obisnuita zamislire omeneasca din samânta barbateasca, zamislire ce a împartasit tuturor oamenilor molima pacatului. Astfel, în neamul omenesc S-a aratat un Om fara de prihana, asa cum a fost zidit stramosul Adam. Acest Om fara de prihana era partas al Dumnezeiestii Firi, asemenea celui întâi-zidit, dar în masura neasemuit mai mare: cel întâi-zidit era om sfânt prin har, iar Dumnezeu înomenit s-a facut Dumnezeu-Om. El a luat asupra Sa toate pacatele omenesti. El a putut sa faca asta, deoarece, fiind om, era totodata si Dumnezeu Atotputernic, Atotdesavârsit. Luând toate pacatele omenesti asupra Sa, El S-a adus pe Sine dreptatii Dumnezeiesti ca jertfa a tot rascumparatoare pentru omenirea pacatoasa. El a savârsit rascumpararea, fiindca putea s-o faca. În chip nemarginit si nesfârsit, El a rascumparat prin patimirile si moartea Sa numeroasele, însa marginitele ca numar, pacate ale omenirii, si Sfânta Scriptura marturiseste cu toata dreptatea despre El: Iata Mielul lui Dumnezeu, Care ridica pacatul lumii (In. 1, 29). Dumnezeu-Omul înlocuieste înaintea lui Dumnezeu prin Sine atât întreaga lume, cât si pe fiecare om în parte. Virtutile, atât de obste cât si aparte, care îsi au izvorul în firea cazuta, si-au pierdut însemnatatea dupa înomenirea lui Dumnezeu: ele sunt înlocuite de marea lucrare Dumnezeiasca: cred în Cel pe Care L-a trimis Dumnezeu (ln. 6, 29). În aceasta mare lucrare Dumnezeiasca e cuprinsa si mântuirea, asa cum a marturisit Mântuitorul Însusi: Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, Singurul Dumnezeu Adevarat, si pe Cel pe Care L-ai trimis, Iisus Hristos (In. 17, 3). Virtutile crestinului trebuie sa izvorasca din Hristos, din firea omeneasca cea înnoita de El, nu din firea cazuta. Întrucât caderea noastra sta nu în nimicirea binelui din firea noastra, aceasta este însusirea caderii îngerilor lepadati, ci în amestecarea binelui nostru firesc, cu raul care nu ne e firesc, firea noastra cazuta are faptele bune si virtutile sale proprii. Pe acestea le savârsesc pagânii, mahomedanii si toti cei straini de Hristos. Faptele bune si virtutile lor, fiind spurcate de amestecul raului, sunt nevrednice de Dumnezeu, împiedica împartasirea cu El, lucreaza împotriva mântuirii noastre. Sa lepadam acest bine parut, sau, mai bine zis, cât se poate de mare rau! Sa lepadam lucrarea firii cazute! Sa ne încredintam trezviei pe care ne-o porunceste Credinta în Hristos! Sa încetam a ne duce viata asa cum ne arata întelegerea noastra cazuta, asa cum ne trage inima noastra cazuta! Sa începem a ne duce viata asa cum ne arata poruncile evanghelice, asa cum cere voia lui Dumnezeu. Vietuind astfel, ne vom mântui.
            Cei care dau faptelor bune ale firii cazute un pret mare pe care acestea nu îl merita cad în cât se poate de mare pacatosenie sufleteasca. Ei cad, fara sa o priceapa, în defaimarea si lepadarea lui Hristos. Adesea se aude din partea lor întrebarea: „De ce sa nu se mântuiasca pagânii, mahomedanii, luteranii si toti cei asemenea lor, vrajmasii pe fata sau ascunsi ai crestinismului? Printre ei sunt multi oameni dintre cei mai împodobiti cu virtutile”. Este limpede ca aceasta întrebare si obiectie apar din desavârsita necunoastere a ceea ce alcatuieste pierzania si mântuirea omului. Este limpede ca prin aceasta întrebare si obiectie e desfiintat Hristos, este exprimata ideea ca Rascumpararea si Rascumparatorul nu sunt ceva neaparat trebuincios pentru oameni, ca pentru mântuirea lor oamenii pot face îndeajuns cu propriile mijloace. Pe scurt: prin aceasta întrebare si obiectie este lepadat crestinismul. Virtutile firii omenesti cazute si-au avut pretul lor, la fel ca rânduielile Vechiului Legamânt, mai înainte de venirea lui Hristos; ele l-au adus pe om în stare de a-L primi pe Mântuitorul. Lumina am venit în lume, a spus Dumnezeu-Omul despre venirea Sa la oameni, si au iubit oamenii mai mult întunericul decât Lumina, ca erau faptele lor rele: ca tot cela ce face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, ca sa nu se vadeasca lucrurile lui; iar cel ce face adevarul vine la Lumina, ca sa se arate lucrurile lui ca întru Dumnezeu sunt lucrate (In. 3, 19-21). Celor care au îndragit pacatul le este propriu sa Îl lepede pe Hristos, fiindca Hristos porunceste parasirea pacatului îndragit de pacatosi. Celor care iubesc virtutea le este propriu sa alerge la Hristos si sa se lipeasca de El, fiindca plinirea (deplinatatea) binelui iubit de ei, Hristos este.
            Nu la fata cauta Dumnezeu, ci în tot neamul cel ce se teme de El si face dreptate primit este la Dânsul (Fapte 10, 34-35). Aceste cuvinte le-a rostit Sfântul Apostol Petru cu prilejul chemarii la Credinta de catre Dumnezeu a unui om din neamuri: Cornelie sutasul. Nazuinta catre virtutea cea adevarata l-a pregatit si l-a facut pe Cornelie în stare sa primeasca mântuirea. Asa trebuie sa întelegem cuvântul primit, dupa tâlcuirea marelui învatator al Bisericii, Sfântul Ioan Gura de Aur asa e lamurit acest cuvânt si de însasi istorisirea înfatisata în Faptele Apostolilor de catre Sfântul Evanghelist Luca. Cornelie, desi era din neamuri, însa, parasind idolii, se ruga cu osârdie numai Dumnezeului Celui Adevarat si dadea milostenie îmbelsugata. O data, în vreme ce el se ruga, i s-a înfatisat îngerul lui Dumnezeu si i-a grait: Cornelie! Rugaciunile tale si milosteniile tale s-au suit întru pomenire înaintea lui Dumnezeu. Si acum, trimite în Iopi barbati, si cheama pe oarecare Simon, ce se numeste Petru (Apostolul): acesta îti va spune ce trebuie sa faci (Fapte 10, 3-6). Rugaciunile si milosteniile lui Cornelie erau atât de puternice ca Milostivul Dumnezeu a cautat la ele; însa nu ele în sine i-au adus mântuirea lui Cornelie. Ele l-au facut în stare sa creada în Hristos, iar credinta în Hristos i-a adus mântuirea. Iata adevaratul pret al binelui firii cazute ! Acest bine are pret atunci când duce la Hristos; iar atunci când el, multumindu-se cu sine însusi, se desparte de Hristos, devine un foarte mare rau, rapindu-ne mântuirea pe care Hristos o daruieste, mântuirea pe care acest bine nu poate sa o dea nicidecum de la sine.
            Asemenea lucrarii binelui firesc este lucrarea Vechiului Testament. Înainte de venirea lui Hristos, abaterea de la el devenea înstrainare de Dumnezeu (Gal. 5, 4). Vechiul Legamânt era slujitor al mântuirii, pregatind oamenii pentru Credinta în Hristos, prin care este daruita mântuirea; însa pentru iudei, care au vrut sa ramâna pentru totdeauna în Legamântul Vechi, el s-a facut mijlocitor, unealta a pierzaniei. Pacatosenia pierzatoare de suflet a iudeilor sta în aceea ca ei, din lucrarea trufiei si parerii de sine, au dat Legamântului dat lor de Dumnezeu alta însemnatate decât îi daduse lui Dumnezeu, si pentru Vechiul Legamânt, care era o umbra frumoasa a Adevarului, a Legamântului celui Nou, au lepadat Legamântul cel Nou; de dragul umbrei, ei au lepadat ceea ce umbra preînchipuia; de dragul calauzei vremelnice catre mântuire, au lepadat mântuirea însasi, au lepadat Rascumpararea si pe Rascumparatorul.
            Deopotriva pierzatoare de suflet este pacatosenia celor care, orbiti de trufie si parere de sine, dau faptelor bune pe care ei le fac, faptelor firii cazute, un pret ce nu le este propriu. „Tâlhar si rapitor”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „e cel care nu intra pe usa, ci sare pe aiurea” (In. 10, 1): asa este si cel ce se îndrepteaza pe sine fara Hristos, Cel Care îndrepteaza. Toti sfintii, parasind dreptatea lor, cautau dreptatea lui Dumnezeu, si în ea au gasit (sfânta) dragoste, cea ascunsa de fire, de firea pe care a stricat-o caderea. Firea, fiind stricata prin cadere, are stricata si dreptatea. Am ratacit, spune Proorocul, si ne-am facut ca niste necurati toti, si ca o cârpa lepadata toata dreptatea noastra (Is. 64, 6). De la picioare pâna la cap nu e în el, în omul cazut, loc întreg (Is. 1, 6). Raul ce ne-a lovit, tâlcuiesc Parintii cuvintele Prorocului, nu este rau din parte, ci în întregul trup, a cuprins întreg sufletul, a pus stapânire pe toate puterile lui. Nu a ramas în firea noastra nici o particica nevatamata, nemolipsita de pacat; nici o lucrare a noastra nu poate scapa neamestecata cu raul. Atunci când apa e amestecata cu vin sau otet, fiecare picatura din ea va fi amestec; asa si firea noastra, amestecata fiind cu raul, are amestecul raului în fiece vadire a lucrarii sale. Întreaga mostenire si vrednicie a noastra este în Rascumparatorul. Omul se îndrepteaza doar prin credinta lui Iisus Hristos (Gal. 2, 16). Pentru a ne împropria Rascumparatorului prin credinta vie în El, este nevoie sa ne lepadam din plin de sufletul nostru (Lc. 14, 26), adica nu numai de pacatosenia, ci si de dreptatea firii cazute. Nazuinta de a ne pastra dreptatea cea spurcata de pacat a firii cazute este lepadare cu lucrul de Rascumparatorul. Cei ce vreti sa va îndreptati prin Lege, Legea lui Moisi sau legea fireasca (naturala), v-ati înstrainat de Hristos, ati cazut din har (Gal. 5, 4), spune Apostolul. Ca de este prin Lege dreptatea, Hristos în zadar a murit (Gal. 2, 21). Asta înseamna ca în felul de a gândi ce recunoaste ca dreptatea omeneasca are vreun pret înaintea lui Dumnezeu dupa ivirea crestinismului e, fara îndoiala, o conceptie hulitoare care dospeste tot acest fel de a gândi, conceptie care crede ca Hristos este facultativ pentru mântuire, conceptie de aceeasi greutate cu lepadarea de Hristos. Domnul le-a zis fariseilor ce se sileau sa-si pastreze dreptatea proprie: Ziceti: „Vedem”, pentru aceasta, pacatul vostru ramâne (In. 9, 41). N-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta (Mt. 9, 13). Asta înseamna ca cei ce nu-si socotesc pacatele drept pacate, iar dreptatea proprie drept zdreanta netrebnica, spurcata si sfâsiata prin partasia cu pacatul si cu satana, se înstraineaza de Rascumparatorul, marturisindu-L, poate, cu gura, prin lucrarea lor si în duhul lor se leapada de El. Sfântul Apostol Pavel, care fusese neprihanit dupa Legea lui Moisi si dupa legea firii, socotea dreptatea sa paguba a fi pentru covârsirea cunostintei lui Hristos Iisus, Domnul. El s-a lepadat de dreptatea sa, socotind-o gunoi, ca pe Hristos sa dobândesc, precum spune Marele Pavel, neavând dreptatea mea cea din Lege, ci pe ceea ce este prin credinta lui Hristos, care e de la Dumnezeu dreptate întru credinta (Fil. 3, 4-9). Iar cautând sa ne îndreptam întru Hristos, ne-am aflat si singuri pacatosi (Gal. 2, 17): fiindca nu este cu putinta a ne apropia de Hristos si a ne împropria Lui fara a te fi recunoscut pe tine însusi, fara fatarnicie, drept pacatos, pacatos pierit, ce n-are nici o îndreptare proprie, nici o vrednicie proprie. Din faptele Legii nu se va îndrepta nici un trup înaintea Lui: ca prin Lege este cunostinta pacatului. Iar acum, afara de Lege s-a aratat dreptatea lui Dumnezeu, fiind marturisita de Lege si prooroci; iar dreptatea lui Dumnezeu e, prin credinta lui Hristos, la toti si peste toti cei ce cred: ca nu e osebire, pentru ca toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar cu harul Lui prin rascumpararea cea întru Hristos Iisus (Rom. 3, 20-24).
            Potrivit legii nestramutate a nevointei, recunoasterea si simtirea îmbelsugata a pacatoseniei noastre, recunoastere si simtire daruita de harul Dumnezeiesc, premerge tuturor celorlalte daruri harice. Ea pregateste sufletul pentru primirea acestor daruri. Sufletul nu-i în stare sa le primeasca pe acestea daca nu vine mai înainte în starea fericitei saracii a duhului. „Când mintea vede pacatele sale, care-s asemenea la numar cu nisipul marii, asta slujeste drept semn al începutului luminarii sufletului, semn al însanatosirii lui”. Ajungând în aceasta stare, Ierarhul Tihon al Voronejului a zis: „Cunoastem pacatele noastre: iata, acesta e începutul pocaintei... Ne pocaim, recunoastem ca nu suntem vrednici de nimic. Cu cât ei (bineplacutii lui Dumnezeu) se socot pe sine mai nevrednici, cu atât Dumnezeu, ca un Bun si Milostiv, îi învredniceste mai mult... Ce e al nostru propriu? Neputinta, stricaciunea, întunericul, rautatea, pacatele”. Sa ne ferim de ratacire, care aduce moarte! Sa ne temem de lepadarea de Hristos, care este împreunata cu ratacirea! Sa ne temem de pierderea neîndoielnica a mântuirii, care urmeaza gândului mincinos, potrivnic Adevarului! Prevederea e cu atât mai trebuincioasa în vremurile noastre cu cât acum e raspândita cu deosebite stradanii propovaduirea „înaltelor virtuti si reusite” ale omenirii cazute, cu scopul marturisit de a-i atrage pe toti în arena acestor virtuti si acestei sporiri. Batjocorind atotsfântul bine al crestinismului, aceasta propovaduire se straduie sa insufle dispret si ura fata de el.
            Faptele mântuirii sunt faptele Credintei, faptele Legamântului celui Nou. Prin aceste fapte e împlinita nu întelegerea omeneasca, nu voia omeneasca, ci voia Atosfântului Dumnezeu, descoperita noua în poruncile Evangheliei. Crestinul ce doreste sa mosteneasca mântuirea este dator a savârsi urmatoarele fapte:
            1) A crede în Hristos asa cum porunceste Dumnezeu sa credem în El, adica sa primeasca învatatura despre Dumnezeu cea descoperita (revelata) de Dumnezeu, sa primeasca crestinismul pazit în toata curatia si plinatatea în sânul Bisericii Ortodoxe celei sadite de Dumnezeu-Omul în Rasarit, raspândite din Rasarit în lume, si care pâna acum numai în Rasarit a ramas întreaga si tine Învatatura crestina cea predanisita de Dumnezeu nesmintita, fara s-o schimbe si fara sa amestece în ea învataturi omenesti si dracesti. Cel ce se apropie de Dumnezeu, spune Apostolul, trebuie sa creada cum ca El este, si ca celor ce-L cauta pe Dânsul e Datator de plata (Evr. 11, 6). […]
            2) Cel ce a crezut este dator sa aduca prinos de pocainta pentru viata sa cea de bunavoie pacatoasa dinainte si sa aiba hotarâre neclintita de a duce viata placuta lui Dumnezeu. Dupa Sfântul Ce v-a chemat pe voi, porunceste crestinilor Sfântul Apostol Petru, si voi fiti sfinti întru toata petrecerea, ca fii ai ascultarii, nepotrivindu-va poftelor de mai înainte ale necunostintei voastre (1 Pt. 1, 15, 14). Nu este cu putinta nici a ne împropria lui Dumnezeu, nici a ramâne în aceasta stare, daca ramânem si petrecem cu statornicie în viata pacatoasa. […]
            3) Cei ce au crezut în Dumnezeu, care au lepadat viata pacatoasa pentru a intra în împartasire cu Dumnezeu, intra în aceasta împartasire prin mijlocirea tainei crestinesti începatoare: Sfântul Botez. Botezul este nastere în viata Dumnezeiasca. Este cu neputinta a intra în fiintarea cea dupa fire fara a te naste dupa legea firii; este cu neputinta a intra în împartasire cu Dumnezeu, împartasire în care sta adevarata noastra viata sau altfel spus mântuirea noastra, fara a intra în crestinism prin mijlocirea Sfântului Botez. Asa a rânduit Dumnezeu. Prin botez, intram în cea de-a doua fiintare (Tit 3, 5), adica în aceea sfânta fiintare care i-a fost daruita lui Adam la facerea lui, pe care el a pierdut-o atunci când a cazut si care ne-a fost înapoiata de catre Domnul nostru Iisus Hristos. Daca nu se va naste cineva de sus, a grait Domnul, nu va putea vedea Împaratia lui Dumnezeu. De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre întru Împaratia lui Dumnezeu (In. 3, 3, 5). […] Sfântul Botez este pecetluit de alta taina, ce îi urmeaza în chip nemijlocit: Sfânta Mirungere. Pe buna dreptate este numita aceasta taina pecete, la fel cum Sfântul Botez pe buna dreptate poate fi numit legamânt între Dumnezeu si om. Pecetea ce pecetluieste legamântul acesta este Sfânta Mirungere.
            4) Ramânerea întru înfierea de catre Dumnezeu pe care ne-o aduce Sfântul Botez este sprijinita de vietuirea dupa poruncile evanghelice; ramânerea întru aceasta înfiere este pierduta prin abaterea de la vietuirea dupa poruncile evanghelice. Amândoua aceste lucruri au fost marturisite de Domnul Însusi: Daca veti pazi poruncile Mele, a grait El, veti ramânea întru Mine. De nu ramâne cineva întru Mine, e scos afara ca vita si se usuca: si o aduna pe ea, si în foc o arunca, si o arde (In. 15, 10, 6). Pentru mântuire e de neaparata trebuinta ca cel botezat întru Hristos sa vietuiasca dupa asezamântul de lege al lui Hristos.
            5) Dumnezeu-Omul, dupa ce ne-a nascut întru mântuire prin Sfântul Botez, ne aduce în cea mai strânsa împartasire cu Sine prin alta mare si nepatrunsa taina: taina Euharistiei, prin mijlocirea careia unim si amestecam trupul si sângele nostru cu trupul si sângele Dumnezeu-Omului. Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, a grait Domnul, petrece întru Mine si Eu în el. Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu are viata vesnica. De nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi (ln. 6, 56, 54, 53). […]
            6) Pentru sprijinirea neputintei noastre, pentru tamaduirea ranilor pricinuite noua de pacatele pe care le-am savârsit dupa Botez, pentru pastrarea în întregime a sfinteniei cu care am fost pecetluiti prin Sfântul Botez, Dumnezeu ne-a daruit taina Marturisirii. Prin taina aceasta e înnoita si refacuta starea dobândita prin Sfântul Botez. La taina Marturisirii trebuie sa alergam cât se poate de des: sufletul omului ce are obiceiul de a-si marturisi pacatele adesea este oprit de la pacate de gândul la spovedania care îl asteapta; dimpotriva, pacatele nemarturisite se înnoiesc lesne, ca si cum ar fi savârsit în loc întunecos ori în vremea noptii.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Calauza rugatorului. (Izbavirea de durerile ostenelilor zadarnice, Experiente ascetice vol 4) Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim