Este cu neputinta a împlini întocmai si neratacit voia lui Dumnezeu fara cunoasterea judecatilor Lui. Ce sunt poruncile lui Dumnezeu? Sunt voia lui Dumnezeu, descoperita de El oamenilor ca ei sa aiba calauza în faptele ce tin de sloboda lor alegere. Ce sunt judecatile lui Dumnezeu ? Sunt cele faptuite sau îngaduite de voia lui Dumnezeu, asupra carora vointa sloboda a omului nu are nici o înrâurire. Este învederat ca pentru a împlini deplin voia lui Dumnezeu, omul are neaparata nevoie sa intre în legatura cea neratacita cu poruncile lui Dumnezeu, precum si cu judecatile Lui. Pazit-am caile Domnului, graieste adevaratul slujitor al lui Dumnezeu, ca toate judecatile Lui sunt înaintea mea, si îndreptarile Lui nu s-au departat de la mine (Ps. 17, 24, 25). Judecatile Tale, Doamne al meu, ma învata! (Ps. 118, 108). Marturisima-voi Tie întru îndreptarea inimii, ca sa ma învat judecatile dreptatii Tale (Ps. 118, 7). Întarâtat-a pe Dumnezeu cel pacatos, slujitorul de buna voie al dracilor: nu este Dumnezeu înaintea lui, spurca-se caile lui în toata vremea, leapada-se judecatile Tale, Doamne al nostru, de catre fata lui (Ps. 9, 24, 25). Nepasarea fata de poruncile lui Dumnezeu însoteste, altminteri nu se poate, tagaduirea cârmuirii lumii de catre Dumnezeu si a purtarii Lui de grija pentru lume: nepasarea fata de poruncile lui Dumnezeu reiese ca o urmare fireasca din tagaduirea aceasta. Drept cârmuitor al lumii, pricina începatoare a tot ce se savârseste în obstea oamenilor si cu fiecare om în parte, cel ce pacatuieste de buna voie si dinadins socoate fie ratiunea omeneasca, fie întâmplarea oarba si fara noima. Acest pacatos, prin însusi felul sau de a gândi, prin însasi asezarea lui sufleteasca, se face vrajmas lui Dumnezeu, vrajmas Sfintei Lui Evanghelii; el calca în picioare fara frica toate poruncile Lui, îndestulându-si fara frica toate poftele pacatoase. […]
            Nevoie este sa vina smintelile: prin aceste cuvinte e vestita prestiinta lui Dumnezeu, sunt vestite judecatile lui Dumnezeu, nepatrunse pentru om si neajunse pentru întelegerea lui. Vai omului aceluia prin care vine sminteala: prin aceste cuvinte este vestita mânia lui Dumnezeu ce sta asupra slujitorilor, propovaduitorilor, ocrotitorilor pacatului, semanatorilor si raspânditorilor pacatului în societatea omeneasca, vrajmasilor si prigonitorilor adevaratei cunostinte de Dumnezeu si slujiri a lui Dumnezeu. Asezarea lor sufleteasca si lucrarea lor sunt deja osândite de Dumnezeu; deja sunt rostite tunatoare amenintari împotriva acestei asezari sufletesti si acestei lucrari; deja le este pregatit ca rasplata iadul cu închisorile lui, cu înfricosatoarele lui cazne si chinuri: însa acea lucrare si asezare sufleteasca a oamenilor care nu sunt placute lui Dumnezeu si se împotrivesc Lui sunt îngaduite de Dânsul. Asa fel sunt judecatile lui Dumnezeu. Raul savârsit de fapturi nu poate strica în Dumnezeu, în Binele Atotdesavârsit, ramânerea Lui cea de nestricat si de neatins în însusirile si vrednicia Sa cele de neschimbat, nu e în stare sa împiedice nemarginita Întelepciune a lui Dumnezeu sa împlineasca atotsfânta, atotputernica sa voie. […]
            A sti dinainte soarta omului, este un lucru pe deplin potrivit cu Dumnezeirea, fiindca mintea Dumnezeirii este nemasurat de desavârsita, fiindca Dumnezeu nu e atârnator de timp: Prestiinta, aratând omului maretia lui Dumnezeu si ramânând o taina cunoscuta numai lui Dumnezeu, nu îngradeste nicidecum sloboda lucrare a omului în întreaga arena a vietii pamântesti, nu are nici o înrâurire asupra acestei lucrari, nici o legatura cu ea. Neavând nici o înrâurire asupra lucrarii omului, prestiinta lui Dumnezeu nu are si nu poate sa aiba nici o înrâurire asupra urmarilor acestei lucrari, asupra mântuirii sau pierzarii omului. Drept calauzitori ai purtarii noastre ne sunt dati pe de o parte ratiunea si voia sloboda, pe de alta, învatatura revelata a lui Dumnezeu. Învatatura revelata a lui Dumnezeu vesteste cu amanuntime deplin multumitoare voia lui Dumnezeu ca mijloc de mântuire, vesteste bunavointa lui Dumnezeu ca toti oamenii sa se mântuiasca, vesteste muncile cele vesnice pentru calcarea voii lui Dumnezeu. De aici, urmarea limpede: mântuirea si pierzarea omului atârna doar de sloboda lui voie, nu de vreo „predestinare” hotarâta de Dumnezeu, pe care omul nu o stie. De ce unul se naste în bogatie si vaza, altul în saracie, între oameni dispretuiti si împilati, sortiti sa trudeasca trupeste toata viata întru sudoarea fetei, neavând mijloace de a-si dezvolta mintea? De ce unul moare la adânci batrâneti, altul în floarea vârstei tineresti sau barbatesti, altul copil sau chiar prunc de putine zile? De ce unul are întotdeauna sanatate si bunastare, altul se chinuie în boli, trece din necaz în necaz, din nevoi în nevoi, ca din mâna în mâna? Aceste întrebari si altele asemenea acestora îl framântau cândva pe marele pustnic egiptean Antonie, si pustnicul cauta cu osârdie dezlegarea lor în întelegerea proprie, umbrita de Dumnezeiescul Har, în stare a se adânci în cercetarea tainelor lui Dumnezeu. În vreme ce sfântul batrân era framântat de neroditoarea cugetare, s-a facut catre dânsul glas din cer: „Antonie! Acestea sunt judecatile lui Dumnezeu. Cercetarea lor este vatamatoare de suflet. Ia aminte la tine însuti”. „Ia aminte la tine însuti”, omule! Intra în osteneala si cercetarea ce sunt neaparat trebuincioase pentru tine. […]
            Ce alina în cumplitele vremi de necaz al sufletului, atunci când orice ajutor omenesc e fie neputincios, fie cu neputinta? Da alinare numai a te recunoaste pe sine rob si zidire a lui Dumnezeu; numai aceasta recunoastere are asemenea putere. Numai ce va spune omului lui Dumnezeu, rugându-se din toata inima sa, „Savârseasca-se asupra mea, Doamne al meu, voia Ta”, si se va potoli înviforarea inimii. Prin cuvintele acestea, rostite fara fatarnicie, chiar si necazurile cele mai grele vor ramâne lipsite de putere asupra oamenilor. Ce înseamna asta? Asta înseamna ca omul, dupa ce s-a marturisit pe sine ca rob si zidire a lui Dumnezeu, dupa ce s-a încredintat în întregime voii lui Dumnezeu, intra fara întârziere, cu toata fiinta sa, în tarâmul Sfântului Adevar. Cel care a urcat în tarâmul Adevarului, care s-a supus Adevarului, primeste libertatea morala si duhovniceasca, primeste fericirea morala si duhovniceasca. Aceasta libertate si aceasta fericire nu atârna de oameni si de împrejurari.
            De veti petrece voi întru cuvântul Meu, le-a zis Mântuitorul iudeilor, cu adevarat ucenici ai Mei sunteti, si veti cunoaste Adevarul, si Adevarul va va slobozi pe voi. Tot cel ce face pacatul, rob pacatului este. Daca va va slobozi pe voi Fiul lui Dumnezeu, Care e Însusi Adevarul, cu adevarat slobozi veti fi (In. 8, 31-36; 14, 6). Slujirea pacatului, minciunii, desertaciunii este robie în deplinul înteles al cuvântului, chiar daca s-ar înfatisa ca libertate stralucitoare. Robia asta e robie vesnica. Liber în chip adevarat si desavârsit e doar cel ce e rob adevarat al Dumnezeului sau. Ma cufund mai adânc în cercetarea de sine, si o noua priveliste se deschide înaintea mea. Vad învederata neorânduiala a propriei mele voi, nesupunerea ei fata de ratiune, iar în ratiune vad pierderea putintei de a calauzi vointa în chip neratacit, pierderea putintei de a lucra în chip neratacit. Pentru cel ce duce viata împrastiata este greu a baga de seama starea aceasta; dar în însingurare, atunci când însingurarea e luminata de lumina Evangheliei, starea de neorânduiala a puterilor sufletesti se arata într-un tablou vast, întunecat, înspaimântator: si el slujeste înaintea mea drept marturie a faptului ca sunt o fiinta cazuta. Eu sunt rob al Dumnezeului meu, dar rob care L-a mâniat pe Dumnezeu, rob lepadat, rob pedepsit de mâna lui Dumnezeu. Astfel ma arata mie si Dumnezeiasca Descoperire.
            Starea mea este stare de obste pentru toti oamenii. Omenirea este un sir de fiinte care se chinuie, se caznesc în fel si fel de necazuri. Nu poate fi altfel! Dovezile acestui fapt ma înconjura atât dinafara, cât si dinlauntrul meu. De n-as fi fost surghiunit pe pamânt, asemenea tuturor fratilor mei, oamenii, daca viata pamânteasca nu ar fi fost pedeapsa pentru mine, de ce toata aceasta viata sa fie arena de osteneala neîncetata, de poticnire neîncetata, de nazuinta fara sat, nepotolita nicicând si de nimic? De ce viata pamânteasca sa fie cale doar de patimire ce uneori lucreaza mai puternic, alteori mai slab, câteodata în chip simtit, alteori înabusit de betia grijilor si placerilor lumesti? De ce sa fie suferinte si toate celelalte nefericiri, obstesti si ale fiecaruia în parte? De ce sa fie în societatea omeneasca certuri, jigniri, ucideri? De ce sa fie tot raul cel de multe feluri, ce se osteste neadormit împotriva binelui, ce strâmtoreaza si prigoneste binele, care triumfa mai întotdeauna asupra binelui? De ce sa fie fiecare om, înlauntrul sau, otravit de patimi, sa fie chinuit de ele neasemuit mai mult decât de necazurile dinafara ? De ce sa fie moarte, ce îi înghite pe toti fara crutare? Ce fel de fenomen sunt generatiile care se schimba una dupa alta, care apar din nefiinta, care intra în viata pentru un scurt rastimp si iarasi se cufunda pentru totdeauna în nestiut? Ce fel de fenomen este lucrarea fiecarei generatii pe pamânt, care lucreaza ca si cum ar fi vesnica pe acesta? Ce fel de fenomen este aceasta lucrare, care este mereu în contradictie cu sine însasi, care zideste mereu cu silinta, zideste pe râuri de sânge omenesc ca pe ciment, si mereu îsi darâma munca proprie cu aceea si silinta, cu aceeasi varsare de sânge ?... Pamântul este valea surghiunului, valea necontenitei neorânduieli si tulburari, valea vremelnicei petreceri patimitoare a fiintelor ce si-au pierdut vrednicia si salasul dintru început, ce si-au pierdut gândirea sanatoasa. Cu nenumarate feluri de patimire patimesc oamenii în aceasta vale întunecata si adânca! Ei patimesc si sub povara saraciei, si în belsugul bogatiei; ei patimesc si în colibele saracacioase, si în maretele camari împaratesti; ei patimesc de necazuri dinafara si de cumplita neorânduiala de care e bolnava firea fiecarui om înlauntrul lui, de care sunt bolnave si sufletul si trupul lui, de care e stricata, orbita mintea lui. Asa ghicesc cu privire la mine însumi! La astfel de concluzii de netagaduit, palpabile ma conduc experientele vietii mele si tot ce s-a savârsit si se savârseste asupra întregii omeniri. Astfel ma zugraveste si Dumnezeiasca Descoperire, ma zugraveste întocmai, deschizându-mi portile spre tarâmul cunoasterii celei dupa darul lui Dumnezeu: poarta închisa, la care prin lucrarea propriei mele minti puteam doar sa ajung, înaintea careia prin lucrarea propriei mele minti puteam doar sa stau. […]
            Doua trasaturi deosebitoare înfatiseaza privirilor noastre Evanghelia în lucrarea Mântuitorului: împlinirea neabatuta a voii lui Dumnezeu în faptele care atârna de voia sloboda, si desavârsita supunere fata de voia lui Dumnezeu în judecatile lui Dumnezeu. M-am pogorât din cer, a zis Domnul, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Celui Ce M-a trimis pe Mine (In. 6, 38). Paharul pe care l-a dat Mie Tatal, au nu-l voi bea pe el? (In.18, 11). Plinirea neabatuta a voii lui Dumnezeu si supunerea fata de judecatile lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul le-a aratat prin întreaga Sa viata. Marea virtute, temeiul tuturor virtutilor, pierduta de Adam în rai, virtutea ascultarii de Dumnezeu, Dumnezeu-Omul a adus-o din cer pe pamânt la oameni, care se chinuiau în pierzarea pricinuita de neascultarea fata de Dumnezeu. Cu osebire s-a aratat virtutea aceasta în toata maretia ei dupa ce Domnul a primit patimirile cele cumplite. El, în chipul lui Dumnezeu fiind, întru asemanarea oamenilor facându-Se... si cu înfatisarea aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine ascultator facându-Se pâna la moarte, si înca moarte de cruce (Fil. 2, 6-8). Din pricina acestei supuneri atotdesavârsite fata de voia lui Dumnezeu, Domnul a fost singurul adevarat Rob al lui Dumnezeu dupa firea Sa omeneasca. El a fost Rob atotdesavârsit al lui Dumnezeu, Ce niciodata nu S-a abatut de plinirea voii lui Dumnezeu si de la supunerea fata de aceasta voie. Nici unul dintre oamenii drepti n-a împlinit aceasta sfintita îndatorire a omului fata de Dumnezeu în chip multumitor si neabatut. […]
            Împotrivirea fata de judecatile lui Dumnezeu se numara în rândul întreprinderilor satanicesti. Când Domnul a prevestit ucenicilor despre patimirile si moartea silnica ce-L asteptau, luându-L pe El Petru, a început a-I sta împotriva, zicând: Milostiv fii Tie, Doamne; sa nu fie Tie aceasta. Iar El, întorcându-Se, a zis lui Petru: Mergi dupa mine, satano ! Sminteala îmi esti, ca nu cugeti cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor (Mt. 16, 22,23). Petru era miscat de un simtamânt parut bun; dar el lucra din felul de a gândi si din binele care sunt ale firii omenesti cazute. Vrajmase voii lui Dumnezeu si atotsfântului bine ce vine de la Dumnezeu sunt întelegerea si binele firii omenesti cazute; ele sunt mustrate si osândite de judecatile lui Dumnezeu. Întelegerea si voia omeneasca, în orbirea lor, sunt gata sa stea si sa lucreze împotriva judecatilor si hotarârilor dumnezeiesti, nepricepând ca o astfel de întreprindere este o întreprindere oarba, este o lupta a fapturii marginite, nimicnice, cu Dumnezeu Cel Atotputernic si Atotdesavârsit.
            Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe care Tatal le-a pus întru a Sa stapânire (Fapte 1, 7), le-a spus Domnul Apostolilor atunci când ei l-au întrebat despre vremea în care trebuia sa ia nastere împaratia israiliteana. Acest raspuns al Domnului e un raspuns la toate întrebarile curiozitatii si trufiei omenesti despre judecatile lui Dumnezeu. Nu este al vostru, oameni, a sti ceea ce Tatal a pus întru a Sa stapânire! Voua vi se potriveste a întelege ceea ce este pe masura mintii voastre; nu e al vostru sa întelegeti gândul Mintii Celei fara de margini. Lucrarea voastra, oamenilor, trebuie sa stea doar în plinirea voii lui Dumnezeu. Pilda acestei lucrari este aratata, dreptarul acestei lucrari este predanisit omenirii de catre Omul Cel Desavârsit: Dumnezeu Care a luat asupra Sa omenitatea. Miscati de puterea credintei nestirbite în Dumnezeu, urmati cu râvna poruncilor Evangheliei si supuneti-va cu evlavie judecatilor lui Dumnezeu.
            Ce duce la calcarea poruncilor lui Dumnezeu, la lucrarea potrivnica judecatilor lui Dumnezeu, lucrare înfaptuita cu osârdie prin cârtire, hula, deznadejde ? Uitarea vesniciei, uitarea mortii, uitarea faptului ca suntem pribegi pentru o scurta vreme pe pamânt, lepadarea gândului ca pe pamântul acesta suntem doar niste surghiuniti, nazuinta de a da multumire poftelor si patimilor, dorinta desfatarii cu desfatarea cea trupeasca si pacatoasa, pierzatoarea înselare si amagire de sine, sub vraja carora omul abuzeaza în chip nebunesc de stapânirea asupra sa si de voia lui sloboda, aducându-se pe sine jertfa în întregime desertaciunii pamântesti, ucigându-se pe sine fata de fericirea înapoiata prin nevointa patimitoare a Rascumparatorului, pregatindu-si în iad mormânt vesnic: mormânt atât pentru trup cât si pentru suflet.
            Acest gând sa fie întru voi, care era si în Hristos Iisus (Fil. 2, 5-8), îndeamna pe crestini Apostolul Pavel, dând ca pilda supunerea lui Dumnezeu-Omul înaintea judecatilor lui Dumnezeu, supunerea fara cârtire, întinsa pâna la primirea asupra Sa a acelei cazne la care erau supusi doar criminalii din popoarele barbare, de care erau slobozi criminalii dintre cetatenii romani. Lepadând toata trufia si pacatul cel ce lesne înconjura, prin rabdare sa alergam la lupta care este pusa înaintea noastra, cautând la Iisus, Începatorul si Plinitorul credintei, Care în locul bucuriei ce era pusa înaintea Lui, a rabdat crucea de ocara nebagând seama... Luati bine aminte, dar, la Cel Ce a rabdat de la pacatosi asupra Sa împotrivire ca aceea, ca sa nu osteniti, slabind cu sufletele voastre (Evr. 12, 1-3). Iisus, ca sa sfinteasca pe popor cu sângele Sau, afara de poarta a patimit. Pentru aceasta, dar, sa iesim la Dânsul afara de tabara, ocara Lui purtând (Evr. 13, 12-13). Iesire afara de tabara si lepadare a toata trufia este numita lepadarea iubirii de aceasta lume. Apostolul aminteste dumnezeiasca mângâiere rostita de Dumnezeu catre acei alesi ai Sai pe care El i-a înfiat si pe care, ca dovada a înfierii, îi cerceteaza necazurile: Fiul meu! Nu defaima certarea Domnului, nici nu slabi fiind mustrat de Dânsul: ca pe cine iubeste Domnul cearta, si bate pe tot fiul pe care îl primeste (Evr. 12, 5, 6).
            Hristos a patimit pentru noi, graieste Sfântul Apostol Petru, lasându-ne pilda ca sa urmam urmelor Lui (1 Pt. 2, 21). Daca bine facând si patimind veti rabda, aceasta este, dar, înaintea lui Dumnezeu: ca spre aceasta ati si fost chemati (1 Pt. 2, 20, 21). Asa sunt judecatile lui Dumnezeu! Asa e hotarârea Lui! Asa este chemarea adevaratilor crestini pentru toata vremea pribegiei lor pamântesti! Crestini iubiti de Dumnezeu si Cer! Nu va mirati de ispita de foc care vi se trimite spre încercare (1 Pt. 4, 12) ca de o întâmplare ciudata, nepotrivita, afara de rânduiala. Bucurati-va la venirea ispitelor! Precum aici, pe pamânt, va faceti partasi ai patimirilor lui Hristos, asa si în viata ce va sa vina va veti face partasi ai slavei Lui (1 Pt. 4, 13). Casa lui Dumnezeu este supusa judecatii lui Dumnezeu, are nevoie de aceasta judecata (1 Pt. 4, 17). „Casa lui Dumnezeu” este numita atât întreaga Biserica a lui Hristos, cât si fiecare crestin. Are nevoie aceasta casa de cercetarea lui Dumnezeu si de curatire, ca una ce este supusa neîncetat spurcarii si vatamarii. Si cu marele ajutor ce vine din necazuri, care smeresc duhul cel atât de înclinat spre semetie al omului, este greu, foarte greu sa te mântuiesti. Dreptul abia se mântuieste! (1 Pt. 4, 17) Daca asa stau lucrurile, ce îi asteapta pe cei ce se împotrivesc Evangheliei lui Dumnezeu (1 Pt. 4, 17) ? Cel necredincios si pacatos unde se va arata? (1 Pt. 4, 18). Smerita cugetare sa agonisiti: fiindca Dumnezeu celor mândri le sta împotriva, iar celor smerisi le da har (1 Pt. 5, 5). Simtiti venirea harului prin minunata liniste si mângâiere ce se revarsa în inimile voastre atunci când marturisiti ca dreapta este judecata lui Dumnezeu cu privire la voi ca sunteti vrednici de pedeapsa, ca aveti nevoie de ea. La venirea ispitelor nu va lasati prada întristarii, deznadejdii, trândaviei, cârtirii, acestor semne ale trufiei si necredintei: dimpotriva, însufletiti si înaripati de credinta, smeriti-va sub mâna tare a lui Dumnezeu, ca sa va înalte la vremea potrivita, toata întristarea voastra, adica toata grija, aruncând spre Dânsul, ca Acela Se îngrijeste pentru voi (1 Pt. 6, 7). Patimitorilor! Sa stiti ca dupa voia lui Dumnezeu patimiti; sa fiti încredintati ca fara voia lui Dumnezeu, fara îngaduinta lui Dumnezeu, nu s-ar fi atins de voi nici un necaz. Dumnezeu a cautat spre voi cu milostivire, a binevoit întru voi, a socotit inima si vietuirea voastra bineplacute înaintea Lui, si de aceea a întins catre voi mâna de ajutor întru judecatile Sale. El v-a trimis ori a îngaduit sa vina asupra voastra necazuri ca sa va curateasca, sa va pazeasca, sa puteti atinge prin mijlocirea lor desavârsirea. Voi, cei ce patimiti dupa voia lui Dumnezeu! La venirea necazurilor lasati-va cu totul în voia si mila lui Dumnezeu, si cu deosebita râvna sârguiti spre plinirea poruncilor lui Dumnezeu (1 Pt. 4, 19). Vremea necazului este acea fericita vreme în care Dumnezeu zideste sufletul celui iubit al Sau pe care l-a ales din mijlocul oamenilor.
            Este rânduita de Dumnezeu calea strâmta si necajita din viata pamânteasca la cer: ne este poruncit sa umblam pe aceasta cale sub cruce; pe calea asta, sub povara crucii Sale, a mers Capetenia neamului crestinesc, Dumnezeu înomenit. Crucea este rabdarea întru Domnul a tuturor amaraciunilor si necazurilor ce vor fi îngaduite asupra noastra de catre Pronia lui Dumnezeu. Asa e judecata lui Dumnezeu. Pe ce e ea întemeiata? Pe aceea ca omul este pe pamânt un raufacator în locul de surghiun. Acestui raufacator i s-a dat scurtul rastimp al vietii pamântesti numai si numai ca sa vada starea sa de cadere si lepadare, sa îsi dea seama ca are neaparata nevoie sa fie mântuit, sa dobândeasca mântuirea prin mijlocirea Rascumparatorului oamenilor, a Domnului nostru Iisus Hristos. Raufacatorul care a marturisit ca e raufacator, care cauta mila, trebuie sa arate prin însasi viata sa marturisirea pacatoseniei sale. Marturisirea nu poate fi socotita ca nefatarnica atâta vreme cât ea nu este marturisita de o purtare pe potriva. Calcatorul de lege este dator sa adevereasca întoarcerea sa catre Dumnezeu prin împlinirea voii Lui si prin supunerea fata de aceasta voie: el e dator sa aduca înaintea lui Dumnezeu, Cel Drept Judecator si în mila Sa, rabdarea pedepselor îngaduite de Dumnezeu asupra lui spre învatatura, sa aduca rabdarea smerita ca pe o tamâie bineînmiresmata, ca pe o jertfa bineplacuta, ca pe o marturie vrednica de crezare a credintei.
            Toti sfintii, toti pâna la unul, s-au împartasit de calea cea necajita (Evr. 12, 8). Ei au strabatut cu totii alergarea vietii pamântesti prin spini, hranindu-se cu azimele lipsurilor de tot felul, stropindu-se cu isop amar, adapându-se mereu din paharul feluritelor ispite. Acest lucru a fost neaparat trebuincios pentru mântuirea si desavârsirea lor: necazurile le-au slujit în acelasi timp si ca mijloc de slefuire duhovniceasca, si ca doctorie, si ca învatatura. Firea vatamata nu a ramas nici într-un singur om fara sa aduca, într-o masura mai mare sau mai mica, roada sa proprie; firea noastra vatamata are nevoie neîncetat, ca de un leac împotriva otravii, de necazuri: prin ele se stinge în ea consimtirea la otrava pacatoasa a patimilor, mai ales a trufiei (2 Cor 12, 17), patima cea mai otravita si pierzatoare între patimi; prin ele este scoasa sluga lui Dumnezeu din încrezuta, ratacita parere de sine, întru smerita cugetare si întelegerea duhovniceasca. Încrezuta parere de sine nu are cum sa nu rapeasca dreptatea si vrednicia unei vietuiri ce se înfatiseaza ca multumitoare. Priceput-am, Doamne, marturiseste lui Dumnezeu sfântul Lui prooroc, ca drepte sunt judecatile Tale, si întru adevar m-ai smerit (Ps. 118, 75). Judecatile Tale sunt bune (Ps. 118, 39), oricât de aspre ar parea la aratare. Urmarile lor sunt binefacatoare, purtator de viata si mângâietor este rodul lor. Bine este mie ca m-ai smerit, ca sa ma învat îndreptarile Tale (Ps. 118, 71). Calea adevarului am ales si judecatile Tale n-am uitat (Ps. 118, 30), de la judecatile Tale nu m-am abatut (Ps. 118, 102, 52, 43, 175, 165), fiindca fara supunerea în fata lor a bineplacea Tie este cu neputinta. În grele ispite si necazuri, neaflând ajutor de nicaieri, adusumi-am aminte de judecatile Tale cele din veac, Doamne, si m-am mângâiat (Ps. 118, 52). Întru judecatile Tale am nadajduit! (Ps. 118, 43). Judecatile Tale vor ajuta mie! (Ps. 118, 175). De sapte ori în zi, adica neîncetat, Te voi lauda pentru judecatile dreptatii Tale (Ps. 118, 164): lucrarea omului cea potrivita cu lucrarea pe care o înfaptuieste Dumnezeu în nepatrunsele Sate judecati este neîncetata sau cât se poate de deasa slavoslovire a lui Dumnezeu. Prin slavoslovirea lui Dumnezeu se gonesc gândurile de necredinta, de putinatate de suflet, de cârtire, de hula, de deznadejde, se aduc gânduri sfinte, dumnezeiesti. Spune Apostolul: Iar judecati fiind de Domnul suntem certati, ca sa nu fim osânditi cu lumea (1 Cor. 11, 32). Amin. […]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si împovarati, (Experiente ascetice vol 3), Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim