Am vazut ca în orice loc si în pustia însingurata, si în mijlocul unei multimi zgomotoase, aceia dintre crestini care se adâncesc în Cuvântul lui Dumnezeu si se straduiesc sa-l împlineasca în viata, umplu sacii lor, mintea si inima, de provizii pentru vesnicia cea fericita. Dimpotriva, cei ce se lenevesc a cugeta întru Cuvântul lui Dumnezeu, a plini sfintele porunci ale lui Dumnezeu, petrec în amara întunecare a pacatului, în robia pacatului, în desavârsita nerodire, chiar daca vietuiesc în adâncul pustiei. Petrecerea în pustie care nu e împreunata cu îndeletnicirile duhovnicesti hraneste, îngroasa, întareste patimile pacatoase. Asa ne învata Sfintii Parinti; asa si este în fapt. Cuvântul lui Dumnezeu este viata vesnica: cel ce se hraneste cu el viu va fi în veac (In. 6, 51). Oriunde s-ar hrani omul cu Cuvântul lui Dumnezeu, în pustie sau în mijlocul multimilor de oameni, Cuvântul lui Dumnezeu îsi pastreaza pretutindeni sfânta sa însusire: însusirea vietii vesnice. Ca atare, nici un loc nu împiedica aceste vieti vesnice sa dea celor ce se împartasesc de dânsa viata duhovniceasca, singura viata adevarata. […]
            Necazurile care se întâlnesc în obste nu pot îndreptati putinatatea de suflet. Petrecere si loc fara necazuri pe pamânt, acestea sunt vise cu neputinta de împlinit, pe care le cauta mintile si inimile straine de luminarea dumnezeiasca, înselate de draci. Ni s-a poruncit sa cautam pacea sufleteasca purtându-ne unii celorlalti neputintele. Nu prin schimbarile de loc, care se nasc numai si numai din osândirea aproapelui, împlinim legea lui Hristos. Nu! Purtati-va poverile unii altora, si asa veti plini legea lui Hristos (Gal. 6, 2). Se abate de la împlinirea legii lui Hristos cel cauta nebuneste loc unde nu sunt necazuri. Locul si viata fara necazuri sunt în cer, de acolo a fugit durerea, întristarea si suspinarea. Pamântul este locul suspinelor, si fericiti sunt cei ce suspina pe el: acestia se vor mângâia în cer. Loc si viata fara necazuri sunt atunci când inima afla smerenie si smerenia intra întru rabdare. […]
            Pacatul începe a lucra în noi cu aceeasi putere, si înca mai puternic decât mai înainte de botez, potrivit cu masura în care ne dedam pacatoseniei; însa comoara cea data noua nu ne este luata de tot pâna la moarte si putem s-o descoperim iarasi, în toata puterea si slava ei, prin pocainta. Cainta pentru viata pacatoasa, întristarea pentru pacatele cele de voie si fara voie, lupta cu obiceiurile pacatoase, stradania de a le birui si întristarea pentru înfrângerile fara voie suferite din partea lor, silirea de sine spre plinirea tuturor poruncilor evanghelice, iata partea noastra. Trebuie sa cerem iertare de la Dumnezeu, sa ne împacam cu El, sa stergem prin credinciosia fata de El necredinciosia de mai înainte, prietenia cu pacatul sa o înlocuim prin ura fata de pacat. Celor care s-au împacat cu Dumnezeu le este proprie Sfânta Dragoste. Nu o cautam noi atât cât cauta Dumnezeu sa ne facem în stare a o primi si s-o primim. Dupa ce a dat în vileag ratacirea celui care era multumit de sine din parere de sine si orbire, si l-a chemat la pocainta râvnitoare, Domnul a rostit urmatoarea mângâiere si fagaduinta: Iata stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el, si el cu Mine. Celui ce biruieste voi da lui sa sada cu Mine pe scaunul Meu, precum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui (Apoc. 3, 20, 21). Asta o spune Atotsfânta Dragoste. Simtamântul de dragoste pe care si-l pune pe seama sa pacatosul care nu înceteaza a se balaci în pacate, pe care acesta si-l pune pe seama sa în chip nefiresc si trufas, nu este altceva decât un joc amagitor, silit al simtirilor, un edificiu inconstient al visarii si parerii de sine. Tot cel ce face pacatul nu L-a vazut pe El, nici nu L-a cunoscut pe El, pe Dumnezeu, care e Dragostea. […] Cel ce spune ca patimile nu le-a biruit, dar i-a placut a-L iubi pe Dumnezeu, nu întelege ce spune. Vei întoarce cuvânt: „Eu nu am zis: iubesc, ci doresc a iubi”. Nici pentru aceasta nu este loc, daca sufletul nu a ajuns la curatie; iar de vei vrea sa spui ca nu doar tu, ci fiecare spune ca doreste a-L iubi pe Dumnezeu, si asta nu numai crestinii, ci si cei ce se închina strâmb lui Dumnezeu, sa stii ca la cei ce spun unele ca acestea se misca numai limba, în vreme ce sufletul nu simte ceea ce se graieste. Multi bolnavi nici nu stiu ca sunt bolnavi. Rautatea este boala a sufletului, iar înselarea, pierderea adevarului. Foarte multi, molipsiti de aceste boli, trâmbiteaza ca sunt sanatosi, fiind laudati de multi. Daca sufletul nu se va vindeca de rautate si nu va dobândi sanatatea cea dupa fire întru care a fost zidit, de nu se va fi renascut întru sanatate de catre Duhul, omului nu-i este cu putinta sa doreasca ceva mai presus de fire, propriu Duhului, fiindca sufletul, câta vreme este bolnav din pricina patimilor, nu e în stare a simti cu simtirea sa ceea ce e duhovnicesc si nu poate sa doreasca ceea ce e duhovnicesc, ci doreste doar de auzirea si citirea Scripturii”.
            „Lucrarea crucii îndoita este, potrivit cu alcatuirea firii noastre, care este împartita în doua. O parte a ei sta în rabdarea necazurilor cu trupul, e savârsita prin lucrarea puterii sufletesti a râvnei si se numeste „faptuire” în întelesul propriu; iar cealalta se dobândeste prin lucrarea subtire a mintii, prin necurmata cugetare la Dumnezeu si petrecere întru rugaciune, ceea ce se savârseste prin puterea doririi, si se numeste „vedere”. Cea dintâi, adica faptuirea, curata partea poftitoare a sufletului prin puterea râvnei, iar cea de-a doua curata partea lui cea gânditoare prin lucrarea dragostei sufletesti sau a doririi sufletesti. Oricine care, mai înainte de a deprinde cu desavârsire prima parte, trece la cea de-a doua, lasându-se atras de dulceata ei (ca sa nu zic din lenevie), este supus mâniei lui Dumnezeu pentru ca nu si-a omorât mai înainte madularele sale cele de pe pamânt (Col. 3, 5), adica a îndraznit sa viseze în capul sau slava crucii fara ca mai înainte sa fi tamaduit neputinta gândurilor prin petrecerea rabdatoare întru lucrarea purtarii crucii. Asta înseamna ceea ce s-a zis de catre Sfintii cei batrâni: „Daca mintea va vrea a se sui pe cruce mai înainte ca simturile sa se vindece de boala, pe unul ca acesta îl ajunge mânia lui Dumnezeu”. Suirea pe cruce atrage mânia Lui atunci când este savârsita nu cu cea dintâi parte, a rabdarii necazurilor sau rastignirii trupului, ci prin nazuinta catre vedere, prin cea de-a doua parte, ce are loc dupa tamaduirea sufletului. Mintea unuia ca acesta este spurcata cu patimi de rusine, si tinde catre vise si gânduri ale parerii de sine. Acestuia îi este îngradita calea prin opreliste dumnezeiasca, fiindca nu si-a curatit mai întâi mintea prin necazuri, nu si-a supus poftele trupesti, ci de la auzire si slova s-a aruncat de-a dreptul înainte, în cale plina de întuneric, fiind el însusi orb. Si cei ce au vederea sanatoasa, care sunt plini de lumina si au dobândit povatuitori plini de har, si aceia sunt în necazuri ziua si noaptea; ochii lor sunt umpluti de lacrimi; în rugaciune si plâns se ostenesc din pricina primejdiilor calatoriei pamântesti, din pricina prapastiilor mai înfricosate ce îi întâmpina, din pricina chipurilor adevarului ce li se arata amestecate cu naluciri amagitoare ale lui. „Dumnezeiescul”, spun Parintii, „vine singur, atunci când nu te astepti”. Da! însa atunci când locul e curat, nu întinat”. Cel ce doreste sa se apropie de Dumnezeu ca sa-I slujeasca este dator sa se încredinteze calauzirii fricii de Dumnezeu. Simtamântul sfintitei frici, simtamântul celei mai adânci evlavii fata de Dumnezeu, ni-l insufla pe de o parte marirea necuprinsa a Fiintei Dumnezeiesti, iar pe de alta, nespusa noastra marginire, neputinta, stare de pacatosenie, de cadere. Frica ne este poruncita si de Dumnezeiasca Scriptura, care a început sa înlocuiasca pentru noi glasul constiintei si legii firesti atunci când ele s-au întunecat, au început sa dea sunete tulburi, în mare parte mincinoase, si care le-a înlocuit deplin atunci când s-a ivit Evanghelia. […]
            Tuturor urmatorilor Sai îndeobste, Domnul le-a poruncit mântuitoarea frica de Dumnezeu, ce se arata în statornica trezvie si luare-aminte la sine. Sa fie mijloacele voastre încinse, a grait El, si facliile aprinse, si voi asemenea cu oamenii care asteapta pe domnul lor când se va întoarce de la nunti, ca viind si batând, îndata sa-i deschida lui. Fericite slugile acelea pe care, venind Domnul, le va afla priveghind (Lc. 12, 35-37). Tuturor zic: privegheati! (Mc. 13, 37). […] Toti sfintii, în vremea pribegiei lor pamântesti, adesea merg la judecata lui Hristos prin aducerea-aminte si cugetarea bine cinstitoare la ea; osândindu-se pe sine la buna vreme se straduie sa capete la buna vreme îndreptare, prin plâns sa scape de plâns. Fratilor! Este de trebuinta, de neaparata trebuinta pentru noi, neputinciosii si pacatosii, deasa aducere-aminte de cea de-a doua venire si de înfricosata judecata a lui Hristos: aceasta aducere-aminte e pregatirea cea mai de nadejde. Înfricosata e acea Judecata ce îi asteapta pe toti oamenii dupa învierea de obste; înfricosata este si acea judecata ce asteapta pe fiecare om dupa moartea sa. Urmarile atât ale unei judecati cât si ale celeilalte sunt fie dorite, fie nenorocite. Daca judecatile pamântesti, de care atârna numai lucruri stricacioase si vremelnice, stârnesc în noi atâta îngrijorare, cu atât mai mult trebuie sa ne îngrijoreze judecata lui Dumnezeu. Cu ce alt scop ne-a vestit Dumnezeu atât de limpede despre ea, de nu cu scopul de a trezi în noi frica mântuitoare de suflet, care poate sa ne pazeasca de viata pacatoasa, nepasatoare de care tine pieirea noastra ? […]
            „Începutul mântuirii noastre”, spune Preacuviosul Casian Romanul, „este frica de Domnul. Prin ea vine si începutul întoarcerii, si curatirea de patimi, si pazirea virtutilor în cei ce sunt povatuiti pe calea desavârsirii. Ea, când patrunde în inima omeneasca, naste în ea dispretul fata de toate cele materiale, uitarea de rudenii si ura fata de însasi lumea”. În acelasi Cuvânt, tâlcuind porunca Domnului: Cel ce nu va lua crucea sa si nu va veni dupa Mine, nu este Mie vrednic (Mt. 10, 38), Preacuviosul Casian judeca astfel: „Crucea noastra este frica de Domnul. Precum cel rastignit nu poate sa-si întoarca ori sa îsi miste madularele dupa dorinta sufletului sau, asa si noi suntem datori a ne îndrepta voile si dorintele noastre nu potrivit cu ceea ce ne e placut si ne înveseleste în vremea de acum, ci potrivit cu Legea Domnului, cu ceea ce porunceste El. Precum cel pironit de lemnul crucii nu se minuneaza cu încântare de cele de acum, nu cugeta la cele de care e împatimit, nu se împrastie cu griji pentru ziua de fata, în el nu lucreaza nici o dorinta de a agonisi averi, nu se aprinde cu vreo trufie, cu vreo iutime, de necinstirile vremii de fata nu se necajeste si de cele trecute a uitat deja, si cu toate ca înca mai rasufla în trup fiind, se socoteste în toate privintele deja mort, tinzându-si privirile inimii în sus, unde nu se îndoieste ca se va stramuta: asa si noi trebuie sa fim rastigniti cu frica Domnului fata de toate acestea, adica trebuie sa fim morti nu doar fata de patimile trupesti, ci si fata de însesi temeiurile lor, sa avem ochii sufletului atintiti într-acolo unde trebuie sa ne asteptam în orice clipa a ne muta. Astfel putem dobândi omorârea tuturor poftelor si împatimirilor noastre trupesti”. Lesne se poate vedea aici ca rastignirea pe crucea fricii de Dumnezeu pe care o descrie Preacuviosul Casian este ceea ce Sfântul Isaac Sirul numeste lucrare care sta, dupa cuvântul Apostolului, în rastignirea trupului cu patimile si poftele (Gal. 5, 24), care alcatuieste cea dintâi jumatate a caii duhovnicesti care îl duce pe crestin la desavârsirea menita lui. […]
            Plinirea poruncilor Mântuitorului este singurul semn al dragostei de Dumnezeu pe care îl recunoaste Mântuitorul. „Din aceasta pricina, toti cei ce bine au placut lui Dumnezeu, I-au bineplacut nu altminteri decât parasind dreptatea lor cea vatamata de caderea în pacat si nazuind spre cautarea dreptatii lui Dumnezeu, care este înfatisata în învatatura si poruncile Evangheliei. În dreptatea lui Dumnezeu ei au aflat dragostea ascunsa de firea cazuta; si Domnul, Care a poruncit mult despre dragoste, a poruncit sa cautam mai înainte dreptatea lui Dumnezeu, stiind ca aceasta este maica dragostei”. Daca dorim sa dobândim dragoste de Dumnezeu, sa îndragim poruncile Evanghelice; sa vindem poftele si împatimirile noastre si sa cumparam cu pretul lepadarii de sine tarina: inima noastra, care fara a fi cumparata în acest chip nu poate fi a noastra; sa o lucram prin poruncile lui Dumnezeu si sa aflam comoara cereasca cea ascunsa într-însa: dragostea (Mt. 13, 44). Dar ce ne asteapta în tarina aceasta? Ne asteapta osteneli si dureri; ne asteapta vrajmasul, care nu se va lasa lesne biruit: ne asteapta, pentru a nu se împotrivi, pacatul care viaza în noi. El viaza în minte, viaza în inima, viaza în trup. Este nevoie de nevointa puternica pentru a pleca mintea îngâmfata si oarba întru ascultarea poruncilor lui Hristos. Atunci când mintea se supune lui Hristos, vine o noua nevointa: aducerea inimii stricate, încapatânate, la conglasuirea cu învatatura lui Hristos, supunerea inimii înaintea învataturii lui Hristos, careia ea îi e vrajmasa. În fine, daca mintea si inima ajung în starea de supunere fata de Hristos, trebuie sa fie atrasa la aceasta si pulberea menita cerului, trupul. Fiecare pas în razboiul nostru cel nevazut e însemnat de nevointa, însemnat de patimire, stropit cu sudoarea puternicei siliri de sine. Ba biruim, ba suntem biruiti; ba apare nadejdea smulgerii din robie, ba vedem iar ca lanturile noastre sunt tari, deloc slabite de mijloacele prin care socoteam sa le slabim. Ne doboara si neputinta fireasca, si neputinta cea de buna voie, si întunecarea întelegerii pricinuita de viata pacatoasa dinainte, si neorânduiala inimii, care a dobândit deprinderi pacatoase, si imboldurile trupului, ce a gustat din desfatari dobitocesti si s-a molipsit de dorirea lor. Iata calea cea strâmta si necajita, asternuta cu maracini, pe care îl duce pe pacatos la împacarea cu Dumnezeu plângerea întru rugaciune catre Dumnezeu, ajutata de faptele pocaintei, de faptele smereniei, de împlinirea poruncilor evanghelice insuflata de catre frica de Dumnezeu. […] În fata smereniei fug toate patimile, iar dimpreuna cu acestea e alungata si oastea demonilor. […]
            Dumnezeiescul vine de la sine atunci când nu îl asteptam si nu nadajduim sa îl primim: dar, ca sa urmeze bunavointa lui Dumnezeu catre noi, trebuie mai întâi sa ne curatim prin pocainta. În pocainta sunt împreunate toate poruncile lui Dumnezeu. Prin pocainta e adus crestinul mai întâi în frica de Dumnezeu, apoi în dragostea de Dumnezeu. Sa se culce pe pieptul lui Iisus Ioan, feciorelnicul si de Dumnezeu Cuvântatorul, ucenicul pe care îl iubea Iisus (In. 21, 20)! Sa se alature lui ceilalti sfinti ai lui Dumnezeu, ucenicii iubiti ai sfintei dragoste! Acolo nu e locul nostru. Locul nostru este în ceata leprosilor, slabanogilor, orbilor, surzilor, mutilor, îndracitilor. Noi tinem de numarul lor prin starea sufletelor noastre, si în rândul lor ne apropiem de Mântuitorul nostru. Împreuna cu ei ne aseaza Maica noastra, Sfânta Biserica, punând în gura fiilor sai rugaciunile umilicioase, patrunse de constiinta pacatoseniei proprii, ale acatistului Preadulcelui Iisus. Maica noastra duhovniceasca ne da o stare sigura, ca sa primim cu atât mai sigur mila lui Dumnezeu. Domnul ne-a înfiat prin Sfântul Botez; noi, însa, am calcat sfintita unire cu El prin calcarea sfintelor Lui porunci, prin preacurveasca unire cu pacatul cel spurcat. Domni ai Sodomei, popor al Gomorei (Is. 1, 10): astfel numeste Domnul poporul dupa caderea acestuia în faradelege,acel popor despre care El vestise mai înainte: S-a facut partea Domnului poporul Lui, Iacov, funia mostenirii Lui, Israil (Deut. 32, 9). […]
            Cea dintâi lucrare a noastra se cuvine sa fie recunoasterea si marturisirea gresalelor noastre, parasirea vietii pacatoase, intrarea în viata dupa poruncile evanghelice. Sufletul rugaciunilor si celorlalte evlavioase nevointe ale noastre se cuvine sa fie simtamântul pocaintei. Cu deplina încredintare se cade noua sa ne socotim nevrednici de dragoste, nevrednici de numele „fii ai lui Dumnezeu” si „fiice ale lui Dumnezeu”. Fa-ma, spune fiul risipitor care se pocaieste, ca pe unul dintre argatii tai care trudesc în tarina pocaintei sub privirea cumplitului supraveghetor: frica. Sa nu cautam ceea ce nu depinde de noi sa dobândim, pentru care nu suntem înca pârguiti. Pâna când, asemenea sutasului pomenit în Evanghelie, ne aflam sub stapânire, pâna când în noi precumpanesc pacatul si duhurile cazute, sa marturisim dimpreuna cu sutasul cel întelept: „Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperamântul meu: ci numai zi cu cuvântul, si se va tamadui sluga mea (Mt. 8, 8). Tu esti Preacurat si Preasfânt, odihnesti numai în cei curati si sfinti: dar eu, spurcatul, nu sunt vrednic sa intri sub acoperamântul meu. […]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si împovarati, (Experiente ascetice vol 3), Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim