[…]Fariseul plin de slava desarta socoate ca da multumita lui Dumnezeu, ca îl proslaves­te: Dumnezeule, multumesc Tie ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, preacurvari (Lc. 18, 11). El numara pacatele vadite, pe care toti le pot vedea; dar despre patimile sufletesti, despre trufie, viclenie, ura, zavistie, fatarnicie, nu pomeneste nici un cuvânt. Dar tocmai acestea îl alcatuiesc pe fariseu! Tocmai ele întuneca, omoara sufletul, îl fac neînstare de pocainta! Tocmai ele nimicesc dragostea de aproapele si nasc smintirea plina de raceala, trufie si ura! Fariseul plin de slava desarta socoate ca da multumita lui Dumnezeu pentru faptele sale bune - însa Dumnezeu Îsi întoarce fata de la ele; Dumnezeu rosteste împotriva lui înfricosata osânda: Tot cel ce se înalta va fi smerit (Lc. 18, 14). […]
            Fariseul, multumindu-se cu împlinirea rânduielilor exterioare ale religiei si savârsirea câtorva fapte bune, de care nu sunt straini nici pagânii, slujeste ca un rob patimilor, pe care, într-o masura însemnata, nici nu le vede în sine si nu le pricepe, care pricinuiesc în el o desavârsita orbire în privinta lui Dumnezeu si a între­gii învataturi dumnezeiesti. Cunoasterea, deci si vede­rea în sine a lucrarii patimilor sufletesti se dobândeste prin pocainta - dar simtamântul pocaintei nu ajunge la fariseu. Cum poate inima sa se înfrânga, sa se stra­punga, sa se smereasca, atunci când este multumita de sine? […]
            Fiind strain de Dumnezeu, fariseul are nevoie sa para înaintea oamenilor slujitor al Lui; fiind plin de toata nelegiuirea, are nevoie sa para înaintea oamenilor îmbunatatit; nazuind sa-si împlineasca patimile, are nevoie ca faptele sale sa para bune. Fariseul nu se poate lipsi de masca. Nevrând de fel sa fie cu adevarat cucer­nic si îmbunatatit, vrând doar sa fie socotit de oameni ca atare, fariseul se învesmânteaza în fatarnicie. Totul în el e facatura, totul e nascocire! Faptele, cuvintele, viata lui sunt o necurmata minciuna. Inima lui, ca o otrava întunecata, este prea plina de toate patimile, de toate viciile, de chin neîncetat - si tocmai aceasta inima de iad sufla împotriva aproapelui simtamântul neomenos, ucigator, al smintirii si osândirii. Fariseul, îngrijindu-se sa apara drept înaintea oamenilor fiind dupa su­flet fiu al satanei, vâneaza din Legea Lui Dumnezeu câteva trasaturi, se împodobeste cu ele, ca ochiul necercat sa nu recunoasca în el un vrajmas al lui Dumnezeu si, încredintându-i-se ca unui prieten al lui Dumnezeu sa-i cada jertfa. Fariseul osândeste in aproapele nu raul, nu pacatul, nu încalcarea Legii. Nu! Cum poa­te el sa osândeasca raul, al carui prieten si ucenic iubit este? Sagetile lui sunt îndreptate împotriva virtutii - însa pentru ca loviturile sa nimereasca mai bine, el cleveteste virtutea, îi pune în seama raul, se sminteste de acest rau si, parând a-l lovi, el ucide pe robul lui Hristos, pe care îl uraste. Fariseule! Tu duci la pedeap­sa pe cel nevinovat de faradelegea pe care chiar tu ai nascocit-o? A ta este pedeapsa, ca si faradelegea! Nu cumva îti da îndrazneala faptul ca ucenicul lui Hristos, urmând lui Hristos, bea în tacere paharul patimirilor pe care tu i l-ai pregatit? Nefericitule! Înfricoseaza-te de însasi aceasta tacere îndelung rabdatoare si tainica. Acum, urmatorul lui Iisus tace pentru Iisus: la Înfri­cosata Judecata de obste va grai pentru el Iisus, înfie­rând pe nelegiuitul necunoscut de oameni si-l va trimite în chinurile vesnice. […]
            Domnul a rostit în Sfânta Sa Evanghelie multe porunci care sadesc îm om gânduri si simtaminte cu desavârsire potrivnice fariseismului pierzator de suflet si urâtor de oameni. Prin aceste porunci sunt nimicite însesi temeiurile pe care se întemeiaza si se zideste fariseismul. Paziti-va, a spus Domnul, îndeobste de aluatul fariseilor (Mt. 16, 6). Unul dintre Evanghelisti lamu­reste ca prin spusa aluatul fariseilor Domnul a numit în­vatatura fariseilor (Mt. 16, 12), iar alt Evanghelist întelege prin acest cuvânt fatarnicia lor (Lc. 12, 1). Este unul si acelasi lucru: din purtarea fatarnica apare felul de a gândi si învatatura fariseica; pe de alta parte, în­vatatura si felul de a gândi fariseic educa un fatarnic, pentru care nici un pacat nu este cumplit, nici o virtute nu merita cinstire; el nadajduieste sa îsi ascunda orice pacat, sa-l dezvinovateasca, sa si-l îndreptateasca si sa înlocuiasca toate virtutile prin prefacatorie. Domnul i-a deprins pe ucenicii Sai cu o purtare fara ocolisuri, nefatarnica, întemeiata pe întelepciune sfân­ta, nu îndreptatindu-se pe sine cu viclenie - purtarea din care trebuie sa lumineze virtutea curata si sa atraga prin cereasca sa frumusete privirile si inimile oame­nilor. Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, încât sa vada lucrurile voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri (Mt. 5, 16). Dimpotriva, fari­seii, dorind numai sa para drepti, se îngrijeau doar cum sa faca pe slugile lui Dumnezeu înaintea societatii oamenilor, înaintea unei mase îndeobste cu prea putin discernamânt. […]
            Domnul a poruncit sa ne lepadam de noi însine în aceasta scurta viata pamânteasca, sa calcam în picioare toate dezvinovatirile, toata dreptatea noastra, pentru dreptatea evanghelica. Dar ce alcatuieste dreptatea evanghelica? Patimirile, crucea! Aici îl cheama pe ucenicul Sau Mântuitorul! Aici face El deosebire în­tre cei chemati! Aici desparte neghina de grâu! Aici însemneaza cu pecetea Sa pe cei alesi ! Cel ce nu va lua crucea sa si nu va veni dupa Mine, nu este Mie vrednic. Cel ce si-a aflat sufletul sau îl va pierde pe el, iar cel ce îsi va pierde sufletul sau pentru Mine, îl va afla pe el (Mt. 10, 38-39). Fratilor! La picioarele crucii lui Hristos sa lepadam si sa îngropam tot ce gândeste lumea despre onoare, despre jigniri, despre necazuri, despre pagube, despre nedreptate, despre legile omenesti si despre dreapta judecata omeneasca. Sa devenim nebuni pentru Hristos! Sa dam obrajii nostri spre scuipari, spre loviri! Onoarea noastra pamânteasca, veche, sa fie acoperita de praful înjosirilor! Sa nu privim cu mila averea noastra stricacioasa: las’ s-o rapeasca si s-o împrastie viforele, când li se va îngadui sa se abata! Sa nu crutam trupul nostru în nevointele de bunavoie si în patimirile de nevoie! Sa învatam de la Domnul Iisus Hristos tacerea tainica a Lui, care este cea mai înalta Teologie si oratorie, de care îngerii se minuneaza! Lui, Dumnezeului întrupat, lumea nu I-a dat dreptate: cum sa o cautam noi de la lume? Sa ne lepadam de ea la picioarele crucii lui Hristos[…]
            Pimen cel Mare a zis: „Noi si fratii nostri ca doua icoane suntem. Deci, în orice vreme va lua omul aminte de sine si se va prihani, se afla fratele lui cinstit înaintea lui; iar când i se pare el luisi bun, afla pe fratele sau rau înaintea sa”. Cei mai mari bineplacuti ai lui Dumnezeu aveau deosebita grija sa se socoata pe sine pacatosi, si atât de pacatosi, încât greselile aproapelui, vadite si mari, li se pareau marunte si lesne dezvinovatite. Preacuviosul Sisoe i-a zis Avvei Or: „Spune-mi un cuvânt”. Si i-a zis lui: „Ai încredere în mine ?“ „Da, am”. Apoi a urmat: „Du-te si ce m-ai vazut pe mine ca fac, fa si tu”. Si i-a zis lui: „Ce sa vad, parinte, la tine ?“ si i-a raspuns batrânul: „Cugetul meu este mai prejos decât al tuturor oamenilor”.
            Daca omul, a spus Pimen cel Mare, atinge starea despre care Apostolul a grait: Toate sunt curate celor curati (Tit 1, 15), el vede ca este mai prejos decât toata faptura. Un frate l-a întrebat pe batrân: „Cum pot eu sa gândesc despre mine ca sunt mai rau ca un ucigas ?” Pimen a raspuns: „Daca omul va ajunge la starea aratata de Apostol si va vedea pe cineva ca savârseste ucidere, va spune: Acesta o data a savârsit ucidere, dar eu ucid în fiecare zi”. Fratele a povestit cuvintele lui Pimen unui alt batrân. Batrânul a zis: „Daca omul va ajunge la starea unei asemenea curatii si va vedea pe fratele pacatuind, dreptatea lui va înghiti pacatul”. Fratele a întrebat: „si care e dreptatea lui ?” Batrânul a raspuns: a se învinui pe sine totdeauna”.[…]
            Cu nimic nu vei putea afla si cumpara Împaratia Cerurilor, bucuria si odihna ce va sa vina, decât cu acest lucru! E vorba de citirea în singuratate si ascultarea, cu luare aminte si osârdie, a sfintelor carti ale Dumnezeiestilor Scripturi. Precum pasarea nu poate sa urce la înaltime fara aripi, asa si mintea nu poate sa-si dea seama doar prin cugetarile sale, fara carti, în ce chip poate sa primeasca mântuirea. Citirea în singuratate si ascultarea cu luare aminte si osârdie a sfintelor carti ale Dumnezeiestii Scripturi sunt parintii si temeiul tuturor faptelor bune si a tot lucrul bun: fiindca toate faptele bune se nasc din ele, încep din ele. Citirea în singuratate si ascultarea cu luare aminte si osârdie a sfintelor carti ale Dumneze­iestii Scripturi, cu scopul de a lucra mântuirea, nasc toata fapta buna, izvorasc bunatatile, alunga de la noi toata patima rea si pacatoasa, toala pofta, dorinta si lucrarea pacatoasa, venita din firea noastra si de la draci. Sfintii Parinti socot citirea în singuratate si ascultarea cu luare aminte si cu osârdie a cartilor Dumnezeiestilor Scrip­turi drept împaratul tuturor faptelor bune… Prin “Dumnezeiasca Scriptura" ieromonahul (Dorotei, nn) întelege nu doar sfintitele carti ale Vechiului si Noului Testament, ci si scrierile Sfintilor Parinti; în aceasta privinta el se exprima la fel ca Preacuviosul Nil Sorski. Acest prin­cipiu are o neobisnuita si foarte pretioasa însemnatate: prin acesta, ieromonahul recunoaste necesitatea de a tine fara abatere nu doar predania dogmatica, ci si pe cea moral-ascetica a Bisericii; prin aceasta, el intra în unire de cuget cu toti sfintii scriitori ascetici ai Bisericii de Rasarit. Toti acestia afirma într-un glas ca pentru a merge fara de ratacire pe calea nevointelor monahale este indispensabila, calauzirea dupa scrierile Sfintilor Parinti, ca acesta este singurul mijloc de mântuire ce ne ramâne în conditiile împutinarii povatuitorilor duhovnicesti. […]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim