Cuvântul lui Dumnezeu e o diata: celor ce Îl primesc, le aduce mostenirea mântuirii si fericirii. Dragostea se naste din curatia inimii, constiinta fara pata si credinta nefatarnica (1 Tim 1,5). Lucreaza virtutile acestea, pazind luarea aminte la sine si tacerea ca sa ajungi la dragoste, care e culmea si suma desavârsirii crestine. Curatia inimii este stricata prin primirea gândurilor pacatoase si mai ales a celor de curvie; neprihanirea constiintei, prin pacatele cele cu voia; credinta slabeste prin nadajduirea în mintea proprie, prin fatarnicie si iubire de sine. Cel ce voieste sa cugete despre adevar fara sa aiba luminare de sus nu face decât sa se dedea la împreuna-vorbiri si certuri desarte, sa se abata de la calea care duce la dragoste (1 Tim. 1, 6-7). Din cugetarea la adevar facuta înainte de vreme, în lucruri mai presus de stiinta cugetatorului, cu slava desarta, s-au nascut eresurile, ratacirile si hulele împotriva lui Dumnezeu. Statornicia în marturisirea ortodoxa a dogmelor de credinta este hranita si pazita prin faptele credintei si neprihanirea constiintei. […]
            Cei care au atins vârsta barbatiei întru Hristos primesc rugaciunea neîncetata, pe care o savârsesc în taina camarii sufletului în tot locul si în toata vremea. Crestinul primeste rugaciunea neîncetata atunci când voia lui si lucrarea lui, care atârna de voie, vor fi înghitite de întelegerea, dorirea si plinirea voii lui Dumnezeu. Prin aceasta se salasluieste în inima credinta vie, simplitatea evanghelica, pacea lui Dumnezeu cea straina de toata tulburarea. Un astfel de prunc întelegator vede necontenit neputinta sa, crede necontenit, înseteaza si flamânzeste necontenit de dreptatea lui Dumnezeu, si ca atare se roaga neîncetat (1 Tim. 2, 8). […]
            Biserica Dumnezeului Celui Viu e stâlpul si întarirea adevarului. Drept aceea, Dumnezeu este numit aici „Viu” fiindca El lucreaza. El lucreaza în toti credinciosii prin taine, iar în cei alesi, pe deasupra, si prin daruri harice vadite, de multe feluri. Aceasta e dovada tariei si neclintirii în adevar a Bisericii Ortodoxe. Dimpotriva, Bisericile heterodoxe, macar ca se împodobesc cu numele de „Biserici ale lui Hristos”, macar ca-L recunosc pe Dumnezeu, Acesta este pentru ei nelucrator, ca si cum ar fi mort (pentru morti si cel viu este mort!)‚ ceea ce dovedeste ca ele s-au clatinat, n-au dainuit întru adevar. […] Cei care nu si-au întarit si dezvoltat credinta cea din auzire prin faptele credintei sunt lesne amagiti de învatatura minciunii, care ia cu fatarnicie chipul adevarului (1 Tim. 4, 1).
            Nevointele trupesti spre putin sunt folositoare (1 Tim. 4, 8), adica ele pot doar îmblânzi, nu dezradacina, patimile; iar buna cinstire, care sta în nevazuta îndeletnicire a mintii si a inimii, neaparat trebuincioasa fiind credinta ortodoxa, spre toate e folositoare: numai ea poate face pe om sa simta viata vesnica, pe care sfintii o gusta în parte înca de aici, ca pe o logodna, si care se descopera deplin dupa despartirea sufletului de trup. Viata vesnica consta în lucrarea cea de multe feluri a harului în suflet, care este simtita dupa masura curatirii de patimi. Acest cuvânt, fiind grait din cercare duhovniceasca, e vrednic de crezare; el este vrednic a fi primit (1 Tim. 4, 9) ca temei de la care crestinul se poate înalta în zbor la bunatatile cele negraite, punând suisuri în inima sa.
            Credinta si luarea aminte duc la cunoasterea crucii lui Hristos, de unde rabdarea cu marime de suflet a necazurilor, care-i nascuta si hranita de nadejdea în Dumnezeul Cel Viu, adica Lucrator prin mângâierea harica în inima celui ce rabda întru Hristos (1 Tim. 4, 10). Atunci când mângâierea harica lucreaza acolo unde se afla cunoasterea de taina a lui Hristos si a purtarii Lui de grija, crestinul nu osândeste nici pe iudeu, nici pe pagân, nici pe nelegiuitul învederat, ci arde cu dragoste lina, fara de prihana, catre toti. El contempla prin curatia mintii sale ca de la venirea lui Hristos încoace vrednicia, pretul, lauda si mântuirea omului sunt alcatuite de Hristos, nu de virtutile omenesti cele dupa fire. El doreste neîncetat sa fie rastignit, fiindca auzul lui s-a deschis si aude glasul lui Hristos, Dumnezeu sau, Care graieste catre dânsul: Cel ce nu ia crucea sa si nu vine dupa Mine, nu este Mie vrednic. Cela ce si-a aflat sufletul sau îl va pierde pe el, iar cel ce si-a pierdut sufletul sau pentru Mine îl va afla pe el (Mt. 10, 38-39). El socoate paharul necazurilor pahar al mântuirii, marturie a alegerii, dar al lui Dumnezeu. El nu poate avea ura nici fata de vrajmasi, fiindca cei ce îi fac necazuri sunt în ochii lui nimic altceva decât unelte al proniei dumnezeiesti el le afla dezvinovatire în nestiinta lor; el îi binecuvânteaza ca pe niste unelte ale facerii de bine dumnezeiesti. „Pot, oare”, îsi spune el, „pot, oare, sa-i osândesc pe cei care acum cad, înaintea mea, în nelegiuiri vadite, de vreme ce Hristos a rascumparat deja toate pacatele lor cele trecute, cele de fata si cele viitoare, de vreme ce ei au deja îndreptarea si mântuirea în Hristos, de care nu pot ramâne lipsiti decât lepadându-l pe Hristos pâna la sfârsit?” […]
            Fratilor, goi am intrat în aceasta lume; iesind din ea, vom lasa în ea înca si trupurile noastre. De ce, atunci, sa cautam agonisite stricacioase? De ce sa cautam ceea ce va trebui negresit sa parasim? Sa nu pierdem vremea pretioasa pe stricaciune, ca sa nu pierdem singura noastra comoara, pe Hristos. Spre El sa nazuim si cu mintea si cu inima; având hrana si vesminte, cu acestea îndestulati sa fim; sa nu îngaduim la noi lucruri de prisos si pofte lumesti, ca nu cumva acestea, atragând la sine putin câte putin dragostea noastra, sa ne lipseasca de Hristos (1 Tim. 6, 7-8). Cei ce poftesc sa se îmbogateasca cad în nevoi si curse pe care li le pregateste însasi nazuinta lor de îmbogatire. Primul rod al acestei nazuinte este multimea grijilor si îndeletnicirilor ce abat mintea si inima de la Dumnezeu. Sufletul, îndeletnicindu-se cu Dumnezeu în chip saracacios, rece, nepasator, dobândeste grosolanie si cade în nesimtire; frica de Dumnezeu se sterge din el; se departeaza de la el pomenirea mortii; mintea se întuneca si înceteaza a vedea purtarea de grija a lui Dumnezeu, drept care se pierde credinta; nadejdea, în loc sa se întareasca în Dumnezeu, se întoarce catre un idol, aducând la picioarele acestuia si dragostea. Atunci, omul moare pentru virtute, se deda minciunii, vicleniei, împietririi, într-un cuvânt, tuturor pacate lor, si cade în pierzanie desavârsita, facându-se vas al diavolului. Radacina tuturor pacatelor este iubirea de argint, ca una ce cuprinde în sine pricina si pretext pentru toate pacatele (1 Tim. 6, 9, 10).
            Si cei pe care nu i-a pierdut deplin iubirea de argint, fiindca nu s-au dedat ei cu desavârsire, ci doar au cautat îmbogatire cu masura, au suferit multe nenorociri. Ei s-au încurcat cu griji grele, au cazut în necazuri de multe feluri, au fost siliti nu rareori sa calce neprihanirea constiintei, au suferit mare pierdere în sporirea duhovniceasca si au vazut în sine o abatere însemnata de la credinta si de la întelegerea duhovniceasca. Pentru crestin, saracia evanghelica e mai dorita decât toate vistieriile lumii, ca una ce calauzeste la credinta si la roadele ei. Cu cât este mai slobod de lume nevoitorul lui Hristos, cu atât este mai neprimejduit; si cu cât s-a legat mai mult de lume, cu atât a fost biruit de ea.
            Stiinta cea cu nume mincinos (1 Tim. 6, 20) este felul de a gândi si de a judeca ce s-a împropriat mintii dupa caderea omului. Ca urmare a caderii, el are caracter de amagire de sine; ca urmare a minciunii si amagirii, el nu primeste Adevarul, pe Hristos; dat fiind ca pune mare pret pe tot ce este pamântesc, în vreme ce pamântul este loc de surghiun pentru cei cazuti, el e vrajmas credintei si întelegerii duhovnicesti pe care aceasta o naste, întelegere ce cauta la toate cele pamântesti cu ochiul unui calator. Obiectul stiintei cu nume mincinos e doar ceea ce e vremelnic si stricacios. Atunci când obiectul ei devine ceea ce este vesnic si duhovnicesc, judecatile ei sunt cu totul neîntemeiate si gresite. Ei îi lipseste luminarea de sus, ce tâlcuieste lucrurile duhovnicesti; pentru propriile ei puteri, fara descoperire (revelatie), aceste lucruri sunt de nepatruns; lumina straina din ea este lumina duhurilor întunecate ale minciunii. Toate cunostintele îi sunt date de catre simturile trupesti, care sunt vatamate prin cadere. Atunci ajunge la ceea ce este nevazut ochilor trupesti prin oarecare mijloc, de pilda magnetismul, prin aceasta nu face decât sa-si înmulteasca ratacirile, sa-si întareasca întunecarea si amagirea de sine, fiindca ramâne în tarâmul minciunii, fiindca a dobândit doar cunostinte strâmbate. Urmatorii ei se afla în neîncetata neîntelegere între ei, se împotrivesc unii altora si siesi. Ea nu cere de la om obiceiuri bune: dimpotriva, ea da libertatea de a pacatui. Ea se socoate cârmuitoare a lumii, drept care nu recunoaste pronia lui Dumnezeu - asta daca nu în cuvinte, cu fapta însa întotdeauna. Ea cuprinde în sine temeiul ateismului, care alcatuieste toata esenta oricarei rataciri, vadindu-se în ea într-o masura mai mare sau mai mica. În fine, ea este „bogatia” duhurilor cazute si a acelor oameni ce se afla în partasie cu duhurile cazute.
            Sa lasam întelepciunea acestei lumi, sa lasam nadejdea în ea, si sa ne apropiem cu credinta si smerenie de întelepciunea si puterea dumnezeiasca, de Sfântul Adevar - Hristos, Ce a venit în lume ca sa se mântuiasca lumea prin El (In. 3,17). El e Lumina pe care întunericul nu o va birui si nu o va primi (In. 1,5). În stare este sa o primeasca doar cel care a îndragit dreptatea. Tot cel ce face rele uraste lumina. Cel ce nu crede întru El a si fost judecat. Aceasta este judecata: ca Lumina a venit în lume, si au iubit oamenii întunericul mai mult decât lumina, ca erau faptele lor rele (In. 3, 20,18,19). Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si împovarati, (Experiente ascetice vol 3), Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim