[…] Câte curse pentru inima mea! Vad curse grosolane si curse maiestre. Pe care sa le numesc mai primejdioase, mai cumplite? Nu ma pricep. Vânatorul e iscusit, si pe cel ce scapa din cursele grosolane îl prinde în laturile cele mestesugite. Sfârsitul vânatorii este unul singur, pierzania. Cursele sunt ascunse în toate felurile, cu o deosebita maiestrie. Caderea e ascunsa în toate chipurile biruintei; dorinta de a placea oamenilor, fatarnicia, slava desarta sunt ascunse sub toate chipurile virtutii. Amagirea, întunecata înselare, poarta chip duhovnicesc, ceresc. Dragostea sufleteasca, adesea patimasa, se ascunde sub chipul iubirii sfinte; desfatarea mincinoasa, închipuita, se da drept desfatare duhovniceasca. Stapânitorul lumii acesteia se straduieste prin toate mijloacele sa-l tina pe om închis în firea cazuta: si aceasta este de ajuns, fara sa fie nevoie de pacate grosolane, pentru a-l face pe om strain de Dumnezeu. Pacatele grosolane sunt înlocuite cu deplina izbânda, precum pe buna dreptate socoteste vânatorul, de trufasa parere de sine a crestinului care se multumeste cu virtutile firii cazute si se da pe mâna amagirii de sine, în­strainându-se prin aceasta de Hristos. Câte curse pentru trup ! El însusi, ce mai cursa! Cum se foloseste de el stapânitorul lumii acesteia! Prin mij­locirea trupului, plecându-ne înclinarilor si dorintelor sale josnice, ne apropiem de asemanarea cu dobitoacele necuvântatoare. Ce prapastie! Ce îndepartare de la dumnezeiasca asemanare, ce cadere! În aceasta prapastie adânca, înfricosata, îndepartata de Dumnezeu ne prabusim atunci când ne lasam în voia grosolanelor desfatari trupesti, numite, dupa greutatea pacatoseniei lor, caderi. Nici desfatarile trupesti mai putin grosolane nu sunt, însa, mai putin pierzatoare. Din pricina lor este parasita grija de suflet, este uitat Dumnezeu, cerul, vesnicia, rostul omului. Stapânitorul lumii acesteia se straduieste sa ne tina într-o neîncetata împrastiere si întunecare tocmai prin mijlocirea desfatarilor trupesti! Prin simturile trupesti, aceste ferestre catre suflet, prin care sufletul are legatura cu lumea vazuta, el îl adapa neîncetat cu desfatari ale simturilor, si totodata cu pacatul si robia care sunt nedespartite de acestea. În faimoasele sali de concert pamântesti rasuna o muzica ce exprima si stârneste feluritele patimi; aceste patimi sunt înfatisate si în teatrele pamântesti; aceste patimi sunt rascolite prin distractiile pamântesti: omul este adus, prin toate mijloacele cu putinta, la desfatarea cu raul care îl ucide.[…]
            Cuvântul cel nemincinos al lui Dumnezeu, mai nestra­mutat decât cerul si pamântul, ne vesteste înmultirea, în aceste vremuri din urma, a curselor diavolesti si în­multirea numarului celor ce pier în aceste curse. Întocmai! Ma uit la lume si vad: cursele diavolului s-au înmultit fata de vremurile de început ale Bisericii lui Hristos, s-au înmultit peste masura. S-au înmultit cartile care cuprind învataturi mincinoase; s-au împutinat, s-au împutinat peste masura cei ce urmeaza Sfântului Adevar; s-a întarit cinstirea fata de virtutile firesti, pe care le pot avea si iudeii, si pagânii; s-a ivit cinstirea fata de virtutile de-a dreptul pagânesti, potrivnice firii însasi, care le priveste ca pe niste rele; s-a împutinat întelegerea virtutilor crestine, nu mai zic ca s-a împutinat, a pierit aproape, plinirea lor cu lucrul; a prins aripi viata materiala; piere viata duhovniceasca; desfatarile si grijile trupesti înghit aproape tot timpul oamenilor; acestia nici nu mai au când sa-si aduca aminte, macar, de Dumnezeu. Si toate acestea devin datorie, devin lege. Din pricina înmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci, si a acelora care ar fi ramas în iubirea de Dumnezeu daca raul nu ar fi fost atât de obstesc, daca lanturilor diavolului nu s-ar fi înmultit atât de amarnic.[…]
            Sa nu-i îngaduim mintii a citi despre lucrurile duhovnicesti altceva decât ceea ce este cuprins în cartile scriitorilor adevaratei Biserici; carti despre care Biserica însasi a dat marturie ca ele sunt organe ale Sfântului Duh. Cel ce citeste pe sfintii scriitori se împartaseste nemijlocit de Sfântul Duh, Care locuieste în ei si graieste prin ei; cel ce citeste scriitorii eretici, chiar daca ar fi ele împodobite cu numele de „sfinte” de catre adunatura lor eretica, se împartaseste de duhul cel viclean al înselarii, din pricina neascultarii fata de Biserica, al carei miez este trufia, el cade în cursele stapânitorului lumii acesteia. Ce sa facem cu inima? Sa altoim la acest maslin salbatic un ram din maslinul cel roditor, sa o întiparim cu însusirile lui Hristos, sa o deprindem cu smerenia evanghelica, sa o silim sa primeasca voia Evangheliei. Vazând nepotrivirea ei cu Evanghelia, neîncetata ei împotrivire si nesupunere fata de Evanghelie, sa vedem în aceasta împotrivire, ca într-o oglinda, caderea noastra. Vazându-ne caderea, sa plângem pentru ea înaintea Domnului, a Ziditorului si Rascumparatorului nostru, sa ne îndureram cu întristarea cea mântuitoare; sa nu contenim a petrece în aceasta întristare pâna ce nu vom vedea tamaduirea noastra. Inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 19), lasând-o vânarii vrajmasului.[…]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim