Sub numele de cugetare la Dumnezeu sau aducere-aminte de Dumnezeu Sfintii Parinti înteleg orice rugaciune scurta sau chiar orice gând duhovnicesc scurt la care s-au deprins si pe care se straduiau sa îl împroprieze mintii si amintirii în loc de orice gând.
            Oare pot fi înlocuite printr-un singur gând scurt, duhovnicesc la Dumnezeu toate celelalte gânduri? Da. Sfântul Apostol Pavel spune: N-am judecat a sti ceva întru voi, fara numai pe Iisus Hristos, si Acesta rastignit (1 Cor. 2, 2). Gândul desert, pamântesc, ocupându-l ne­contenit pe om, pricinuieste în el o saracire a întelegerii, împiedicând dobândirea de cunostinte folositoare si trebuincioase: dimpotriva, gândul la Dumnezeu, împropriindu-se crestinului, îl îmbogateste cu întelegere duhovniceasca. Celui ce a dobândit în sine pe Hristos prin necontenita aducere-aminte de El i se încredinteaza tainele Dumnezeiesti, ce sunt necunoscute oamenilor trupesti si sufletesti, necunoscute învatatilor pamântesti, de neajuns pentru ei: întru Care (în Hristos) sunt ascunse toate vistieriile întelepciunii si ale cunostintei (Col. 2, 3). Stapân al acestor comori se face omul care a dobândit în sine pe Domnul Iisus Hristos.
            Cugetarea la Dumnezeu sau aducerea-aminte de Dumnezeu este rânduita (instituita) de Dumnezeu. Ea a fost poruncita de Însusi Dumnezeu Cuvântul întrupat si întarita (confirmata) prin trimisii Cuvântului, prin Apostoli. Privegheati, dar, în toata vremea rugându-va (Lc. 23, 36), le-a spus oarecând Domnul ucenicilor Sai ce stateau înainte-I. El ne porunceste acest lucru si noua, care stam înaintea Lui si Îl rugam a ne învrednici sa facem voia Lui si sa fim ucenici ai Lui, crestini nu doar cu numele, ci si cu vietuirea. Domnul a zis cuvintele mai sus-aratate având în vedere necazurile duhovnicesti si materiale de care va fi înconjurata calatoria pamânteasca a fiecarui ucenic al Lui, patimirile si spaimele ce vor premerge mortii fiecaruia dintre noi, o vor însoti, vor urma dupa ea; smintelile si amaraciunile ce vor ajunge lumea înaintea venirii lui Antihrist si în vremea domniei lui; în fine, cutremurul si prefacerea lumii din vremea slavitei si înfricosatei Veniri a lui Hristos. Privegheati, dar, în toata vremea rugându-va, ca sa va învredniciti a scapa de toate cele ce vor sa fie si a sta înaintea Fiului Omului în bucuria mântuirii; a sta întru aceasta bucurie si dupa judecata particulara ce vine pentru fiecare om dupa despartirea sufletului de trup, si la judecata de obste, la care alesii vor fi asezati de-a dreapta Judecatorului, iar cei lepadati de-a stânga Lui (Mt. 25, 32). Privegheati întru rugaciuni, graieste Sfântul Apostol Petru, repetând credinciosilor porunca Domnului. Fiti treji, privegheati: ca potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu racnind, umbla cautând pe cine sa înghita, caruia stati împotriva întariti fiind în credinta (1 Pt. 4,8; 5,8-9). Repetând si întarind aceasta atotsfânta, mântuitoare porunca, Sfântul Apostol Pavel spune: Neîncetat rugati-va(1 Tes. 5,17). De nimic sa nu va grijiti, ci întru toate prin ruga si rugaciune cu multumita cererile voastre sa se arate lui Dumnezeu (Fil. 4,6). La rugaciune asteptati (staruiti), privegheati întru dânsa cu multumita (Col. 4,2). Voiesc, dar, sa se roage barbatii în tot locul, ridicându-si mâinile curate, fara mânie si fara îndoire (1 Tim. 2, 8). Iar cel ce se lipeste de Domnul prin rugaciunea necurmata, un duh cu Domnul este (1 Cor. 6, 17). Pe cel ce se lipeste de Domnul si se uneste cu Domnul prin rugaciunea necurmata, Domnul îl izbaveste de robia si slujirea pacatului si diavolului: iar Dumnezeu, ne vesteste Mântuitorul, au nu va face izbavire alesilor Sai, care striga catre Dânsul ziua si noaptea, desi îndelung rabda pentru ei? Zic voua, ca va face izbavirea lor curând (Lc. 18, 7).[…]
            Alegerea rugaciunii lui Iisus pentru a cugeta întru ea este foarte întemeiata pentru ca numele Domnului Iisus Hristos cuprinde în sine o deosebita putere Dumnezeiasca, precum si fiindca în vremea îndeletnicirii cu rugaciunea lui Iisus pomenirea mortii, a tragerii la socoteala de catre duhurile din vazduh, a rostirii hotarârii ultime de catre Dumnezeu, a chinurilor vesnice, începe sa vina de la sine la vremea potrivita, si într-un chip atât de viu ca îl aduce pe cel nevoitor la plâns necurmat si îmbelsugat, la amara tânguire pentru sine ca pentru un mort deja îngropat si împutit, care asteapta sa fie înviat de Atotputernicul Dumnezeu Cuvântul (In. 11, 39, 43-44). Folosul pe care îl aduce cugetarea la Dumnezeu (aducerea-aminte de Dumnezeu) este nemasurat: el e mai presus de cuvinte, mai presus de pricepere. Nici cei ce l-au simtit nu sunt în stare sa-l tâlcuiasca pe deplin.
            Rugaciunea neîncetata, ca porunca a lui Dumnezeu si dar al lui Dumnezeu, nu poate fi tâlcuita de întelegerea omeneasca si de cuvântul omenesc. Rugaciunea scurta aduna mintea, care daca nu va fi legata de cugetarea la Dumnezeu, a zis oarecare dintre Parinti, nu va putea sa înceteze a se raspândi si a rataci peste tot. Rugaciunea scurta o poate avea nevoitorul în orice loc, în orice vreme si în orice îndeletnicire, mai ales trupeasca. E bine sa ne îndeletnicim cu ea chiar si în timpul slujbelor bisericesti, nu doar când citim fara destula luare-aminte, ci si când citim cu multa lua­re-aminte. Ea ne ajuta sa citim cu luare-aminte, mai ales atunci când se înradacineaza în suflet, intrând parca, în firea omului. Cugetarea la Dumnezeu îndeobste, si mai ales rugaciunea lui Iisus, e o neîntrecuta arma împotriva gândurilor pacatoase. Urmatoarea spusa a Sfântului Ioan Scararul a fost repetata de multi sfinti scriitori: „Cu numele lui Iisus loveste pe ostasii celui potrivnic: ca nici în cer, nici pe pamânt nu vei afla mai tare arma” Prin rugaciunea neîncetata, nevoitorul ajunge la saracia duhovniceasca: deprinzându-se a cere fara încetare ajutorul lui Dumnezeu, el pierde treptat nadajduirea în sine; daca reuseste în ceva, vede în acel fapt nu o izbânda a sa, ci milostivirea lui Dumnezeu, pentru care el roaga necontenit pe Dumnezeu. Rugaciunea neîncetata calauzeste la dobândirea credintei: fiindca cel ce se roaga neîncetat începe a simti treptat ca Dumnezeu este de fata. Aceasta simtire poate sa creasca si sa se întareasca, putin câte putin, pâna la treapta în care ochiul mintii îl va vedea mai limpede pe Dumnezeu în pronia Lui decât vede ochiul trupesc obiectele materiale ale lumii; inima va simti ca Dumnezeu este de fata. Cel ce a vazut în acest chip pe Dumnezeu si a simtit ca El este de fata nu poate sa nu creada în El cu credinta vie, aratata prin fapte. Rugaciunea neîncetata nimiceste nadejdea cea vicleana în Dumnezeu, duce la sfânta simplitate, dezvatând mintea de gândurile cele de multe feluri, de alcatuirea de planuri cu privire la sine si la aproapele, tinând-o pururea în saracia si smerenia gândurilor care alcatuiesc cugetarea ei. Cel ce se roaga necurmat pierde treptat obiceiul visarii, împrastierii, al grijilor desarte si al grijii de multe, îl pierde dupa masura în care sfânta si smerita cugetare se adânceste în sufletul lui si se înradacineaza în el. În fine, el poate ajunge în starea de pruncie poruncita de Evanghelie, poate deveni nebun pentru Hristos, adica poate pierde întelegerea cu nume mincinos a lumii si primi de la Dumnezeu întelegerea duhovniceasca. Prin rugaciunea necurmata omul îsi pierde caracterul iscoditor, nelinistit, banuitor. Ca atare, toti oamenii încep sa i se para buni, iar ca urmare a acestei asezari sufletesti fata de oameni, se naste dragostea fata de ei. Cel ce se roaga necurmat petrece necurmat în Domnul, Îl cunoaste pe Domnul ca Domn, dobândeste frica de Domnul, prin frica intra în curatie, iar prin curatie intra în dragostea Dumnezeiasca. Dumnezeiasca dragoste umple templul sau cu harismele Duhului.[…]
            Ce se întâmpla pestelui scos din apa, acelasi lucru se întâmpla si mintii iesite din aducere-aminte de Dumnezeu, ce rataceste în amintirile acestei lumi. Cel ce ziua si noaptea cauta pe Dumnezeu în inima sa cu râvna arzatoare si dezradacineaza din ea momelile vrajmasului care rasar este dracilor înfricosat, iar lui Dumnezeu si îngerilor Lui placut. Fara neîncetata rugaciune este cu neputinta a te apropia de Dumnezeu. Preacuviosul Casian Romanul noteaza: „Rugaciunea cu acest mic stih (e vorba de sus-pomenitul stih al psalmului 69, 1) trebuie sa fie neîncetata, ca sa nu ne doboare ispitele, ca atunci când propasim sa ne pazim de semetie. Cugetarea întru acest mic stih sa se învârta, zic, neîncetat în sânurile tale. Nu înceta sa-l spui, în orice lucrare sau ascultare te-ai afla, si când esti în calatorie. Cugeta întru el si mergând spre somn, si întrebuintând mâncarea, si împlinind cele mai înjosite nevoi trupesti. Aceasta îndeletnicire a inimii se va face în tine dreptar mântuitor, care nu numai ca te va pazi nevatamat de orice navalire a dracilor, ci si, dupa ce te va fi curatit de toate patimile trupesti, te va sui la vederile nevazute si ceresti, te va sui la înaltimea rugaciunii cea negraita si cunoscuta din cercare unui foarte mic numar de oameni. Acest mic stih va departa de la tine somnul, pâna când, slefuindu-te prin aceasta îndeletnicire de netâlcuit prin cuvânt, te vei deprinde sa te îndeletnicesti cu ea si în somn. El, când ti se va întâmpla sa te destepti, va fi primul care îti va veni în gând; el, când te vei scula din patul tau, va umple mintea ta pâna când vei începe metaniile; el va merge înaintea ta în toata osteneala si lucrarea; el te va urma în toata vremea. Întru el sa te îndeletnicesti, dupa porunca legiuitorului (adica a lui Moisi, legiuitorul lui Israil), când sezi în casa si când umbli în cale, când te culci si când te scoli; scrie-l pe pragurile si pe usile gurii tale; scrie-l pe zidurile casei tale si în vistieriile cele de taina ale sânului tau, asa încât atunci când te culci sa fie pentru tine deja cântare de psalmi, iar când te scoli si te apuci sa împlinesti cele numaidecât trebuincioase pentru viata ta, rugaciune lesne de împlinit si neîncetata”.[…] Un frate l-a întrebat pe Preacuviosul Filimon: „Ce înseamna, Parinte, cugetarea de taina?” Batrânul i-a raspuns: „Mergi, trezveste-te în inima ta si spune în gândul tau cu trezvie, cu frica si cutremur: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma” De ce neîncetata rugaciune sau neîncetata pomenire a Domnului sunt numite „cugetare?” Fiindca nevoitorii asupra lucrarii carora s-a pogorât roua harului Dumnezeiesc au aflat în scurta rugaciune repetata de ei un înteles duhovnicesc, prea adânc, nesecat, care neîncetat atrage si sporeste luarea-aminte a lor prin noutatea sa duhovniceasca: si pentru ei micul stih s-a facut stiinta prea cuprinzatoare, stiinta a stiintelor, iar îndeletnicirea cu ea, cugetare în deplinul înteles al cuvântului (în limba rusa cuvântul „poucenie” are întelesul de „învatatura”, ce nu reiese din echivalentul românesc traditional, n. tr.).
            Acestea sunt povetele Sfintilor Parinti: aceasta era lucrarea lor. Nu numai toate faptele si cuvintele lor, ci si toate gândurile lor erau închinate lui Dumnezeu: iata pricina îmbelsugarii cu care se aflau în ei harismele Duhului. Noi, dimpotriva, suntem nepasatori în privinta faptelor noastre; ne purtam nu cum o cer poruncile lui Dumnezeu, ci cum se nimereste, dupa primul imbold al simturilor. dupa primul gând ce ne vine în minte. De cuvinte nu ne pasa nici cât de fapte, iar la gânduri nu luam de fel aminte; ele ne sunt împrastiate pretutindeni, pe toate le aducem jertfa desertaciunii. Mintea noastra, tocmai pe dos fata de mintea aparata de cugetarea la Dumnezeu, se aseamana unei locuinte cu patru intrari la care toate usile sunt deschise, în care nu e nici o paza, unde poate sa intre si din care poate sa iasa oricine vrea, aducând si scotând tot ce îi place lui. Fratilor! Sa încetam cu vietuirea asta fara luare-aminte si fara roade. Sa urmam lucrarii Sfintilor Parinti, iar printre alte lucrari si aducerii aminte de Dumnezeu în care ei îsi tineau mintea necurmat. Tinere! Seamana cu osârdie semintele virtutilor, deprinde-te cu rabdare si silire de sine la toate îndeletnicirile si nevointele iubite de Dumnezeu, deprinde-te si la pomenirea lui Dumnezeu, închide mintea ta în aceasta sfânta pomenire. De vei vedea ca ea aluneca neîncetat în gânduri laturalnice si desarte, nu deznadajdui. Continua nevointa cu statornicie: „straduieste-te”, graieste Sfântul Ioan Scararul, „sa învârti sau, mai bine zis, sa închizi mintea în cuvintele rugaciunii. Daca ea, din pricina prunciei sale, e smulsa (din închiderea în cuvintele rugaciunii), bag-o iarasi (în ele). Nestatornicia îi este proprie, dar poate sa îi dea statornicie Cel Ce statorniceste toate. De vei petrece necurmat în asta nevointa, va veni Cel Ce pune hotare marii mintii tale în tine, si îi va zice când te vei ruga tu: Pâna aici sa vii si sa nu treci (Iov 38,11)”. Cugetarea la Dumnezeu este la aratare o lucrare ciudata, uscata, plictisitoare: dar în fapt este o lucrare prea îmbelsugata în roade, predanie bisericeasca nepretuita, asezamânt al lui Dumnezeu, vistierie duhovniceasca, mostenire a Apostolilor si Sfintilor Parinti, ce au primit-o si ne-au predanisit-o dupa porunca Sfântului Duh. Nici nu îti poti închipui bogatiile carora te vei face mostenitor la vremea cuvenita daca te vei deprinde cu aducerea aminte necontenita de Dumnezeu. La mintea si inima începatorului nu s-a suit cele ce a gatit Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe Dânsul (1 Cor. 2,9) nu doar în veacul viitor, ci si în aceasta viata (Mc. 10, 30) în care ei pregusta fericirea veacului care va sa vina. „Pregateste-te”, a zis Sfântul Ioan Scararul, „de ridicarea la rugaciune prin rugaciunea savârsita necurmat în taina sufletului tau, si vei spori degrab”. La vremea cuvenita, cugetarea la Dumnezeu va cuprinde toata fiinta ta; te vei face din pricina ei ca un om beat, ca si cum ai fi din aceasta lume si totodata nu ai fi din ea, ai fi strain de ea: fiind din ea dupa trup, nefiind din ea dupa minte si inima. Cel beat de vinul materialnic nu se mai simte pe sine, uita necazul, uita de rangul sau, de bunul neam si vrednicia sa: si cel beat de cugetarea la Dumnezeu se face rece, nesimtitor fata de poftele pamântesti, de slava pamân­teasca, de toate foloasele si întâietatile pamântesti. Gândul lui este neîncetat la Hristos, Care lucreaza prin cugetarea la Dumnezeu ca printr-o buna mireasma sfintita: unora ca mireasma a mortii spre moarte, altora ca mireasma a vietii spre viata (2 Cor. 2,16). Cugetarea la Dumnezeu omoara în om împreuna-simtirea fata de lume si de patimi, da viata în el împreuna-simtirii fata de Dumnezeu, fata de tot ce este duhovnicesc si sfânt, fata de vesnicia fericita. „Ce mi-este mie în cer?” întreaba cel beat de cugetarea la Dumnezeu. Nimic. „Si de la Tine ce am voit pe pamânt ? Numai sa ma alipesc neîn­cetat de Tine prin rugaciune întru linistire. Unora le e dorita bogatia, altora slava, dar eu doresc a ma lipi de Dumnezeul meu si a pune întru El nadejdea despatimirii mele (Ps. 72, 24, 27)”.
            Cuvintele cugetarii la Dumnezeu pot fi rostite la început cu limba, cu glas foarte lin, fara graba, cu toata luarea-aminte de care e în stare rugatorul, închizând, potrivit amintitului sfat al Sfântului Ioan Scararul, mintea în cuvintele cugetarii. Putin câte putin, rugaciunea gurii va trece în rugaciune a mintii, iar apoi si în rugaciune a inimii: însa pentru aceasta trecere este nevoie de multi ani. Nu trebuie cautata înainte de vreme: s-o lasam sa se savârseasca de la sine sau, mai bine zis, sa o dea Dumnezeu la vremea de El stiuta, dupa vârsta duhovniceasca a nevoitorului si împrejurarile în care se afla. Nevoitorul smerit se multumeste cu faptul ca s-a învrednicit a-si aminti de Dumnezeu, si socoteste ca acest lucru este deja o mare binefacere a Ziditorului fata catre faptura jalnica si neputincioasa, omul. El se socoate nevrednic de har, nu cauta sa descopere în sine lucrari ale lui, cunoscând din scrierile Sfintilor Parinti ca o asemenea cautare are ca temei slava desarta, din care vin înselarea si caderea, ca aceasta cautare este deja amagire de sine, fiindca oricât am cauta, primirea harului de catre noi atârna doar de Dumnezeu. El înseteaza sa descopere în sine pacatosenia sa si sa dobândeasca plânsul pentru aceasta. El se încredinteaza voii Atotbunului si Preamilostivului Dumnezeu, Care cunoaste cui este de folos sa-i daruiasca harul si cui e de folos ca acesta sa ramâna la el. Multi, primind, au cazut în nepasare, semeata cugetare si nadajduire în sine; harul dat lor le-a slujit, din pricina nechibzuintei lor, doar spre mai mare osânda.[…]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Calauza rugatorului. (Izbavirea de durerile ostenelilor zadarnice, Experiente ascetice vol 4) Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim