[…] “Nu te tulbura, nu cadea în nedumerire”, a zis un oarecare Sfânt Parinte, “atunci când vezi în tine lucrarea vreunei patimi. Atunci când se rascoala patima, nevoieste-te împotriva ei, straduieste-te sa o înfrânezi si dezradacinezi prin smerenie si rugaciune”. Tulburarea si nedumerirea care apar în om atunci când se descopera în el lucrarea vreunei patimi e marturia faptului ca acel om nu s-a cunoscut pe sine. […] Potrivit cu însusirile sufletului si trupului, potrivit cu înrâurirea împrejurarilor, într-un om lucreaza si în­floreste cu deosebita putere o patima, într-altul alta; în cineva se poate vedea o deosebita înclinare spre iubirea de argint, în altcineva, aplecare spre îmbuibare; unul se lasa tras de pofta trupeasca, altul de setea cinstirilor desarte. Cel ce nu are aplecare spre o anume patima nu trebuie sa creada ca nu este în el acea patima, nu s-a ivit prilejul ca ea sa iasa la iveala. Trebuie sa fim gata mereu a ne împotrivi tuturor patimilor. Cu precadere trebuie sa priveghem împotriva patimii care precumpaneste, care apare mai des ca cele­lalte patimi, care ne tulbura cel mai mult.[…]
            În nevointa duhovniceasca trebuie sa ne înarmam în primul rând împotriva patimilor începatoare: urmarile lor vor pieri de la sine. Cel ce s-a lepadat de placerile trupesti, de slava omeneasca, de iubirea de agonisita, de viata împrastiata, nu va cadea prada mâniei si întristarii, nu-i vor sminti nici trufia, nici pizma; el va umbla fara împiedicare în calea poruncilor lui Dumnezeu catre mântuire, catre cuprinzatoarea cunostinta de Dumnezeu, la care pot ajunge doar cei curati cu inima.
            Capetenia tuturor patimilor e necredinta. Ea deschide intrare în suflet si iubirii de argint, si iubirii de slava, si poftelor spurcate, si mâniei, si întristarii, si plinirii relelor, care e deznadejdea. Capetenia si usa tuturor adevaratelor fapte bune crestinesti e credinta. Patimile viaza în chip tainic în oamenii care duc viata împrastiata, fara trezvie; în cea mai mare parte ele sunt satisfacute de catre ei, în cea mai mare parte nu sunt bagate în seama de catre ei, în cea mai mare parte sunt dezvinovatite, adeseori sunt socotite virtuti din cele mai curate si mai înalte.
            Doar crestinul adevarat, care ia aminte la sine în chip statornic, care cugeta întru legea Domnului ziua si noaptea, care se straduieste sa plineasca cu toata râvna poruncile evanghelice, îsi poate vedea patimile. Cu cât se curateste si sporeste mai mult, cu atât se descopera mai mult patimile înaintea lui. În cele din urma înaintea ochilor mintii vindecate de Evanghelie se descopera prapastia cumplita a caderii omenesti. Crestinul vede în sine caderea omenirii, fiindca vede patimile sale. Patimile sunt semnul bolii aducatoare de moarte a pacatului, de care este molipsita întreaga omenire. La ce îl aduce pe crestin vederea patimilor sale, a caderilor sale? Îl aduce la plânsul pentru sine, plâns amar si nemângâiat. Nici o bucurie pamânteasca nu poate sa opreasca, sa curme acest plâns. Numai harul Dumnezeiesc îl curma câteodata, dând inimii plângatoare si sfâsiate nadejdea mântuirii, alinarea duhovniceasca si desfatarea cereasca ce izvorasc din pacea lui Hristos. La ce îl aduce pe crestin lucrarea ce se descopera în el a patimilor? Ea îl scoala la lupta crâncena împotriva acestora. Nevoitorul lui Hristos îsi înteteste rugaciunile, postirea, privegherile; plecarile genunchilor si, aratând în chip întelegator necazurile sale lui Dumnezeu, se roaga cu negraita strapungere si durere a inimii sa fie miluit. Iar eu, graieste Dumnezeiescul David, când ma necajeau aceia, m-am îmbracat cu sac si am smerit cu post sufletul meu, si rugaciunea mea în sânul meu se va întoarce. Plângând si tânguindu-ma, asa m-am smerit (Ps. 34, 12-13). Prin ce se descopera patimile? Prin gânduri, prin închipuiri si simtiri pacatoase. Gândurile si închipuirile se arata mintii fara de veste, uneori se furiseaza spre ea hoteste; în chip asemanator rasar si simtirile din inima si trup. Gândurile, închipuirile si simtirile pacatoase îl trag pe om la savârsirea pacatului cu fapta sau, cel putin, la îndulcirea cu gânduri, închipuiri si simtiri pacatoase, la robirea de catre ele, la savârsirea pacatului cu închipuirea si cu simtirea. Nevoitorul lui Hristos trebuie sa lepede nu numai savârsirea pacatului cu fapta, ci si savârsirea lui cu în­chipuirea si cu simtirea. Orice patima prinde putere în urma îndulcirii de ea, a împlinirii pretentiilor si cere­rilor ei nelegiuite prin miscarile tainice ale sufletului. Patima împlinita cu fapta ori sadita în suflet prin în­delunga învoire la ea si hranire a ei primeste stapânire asupra omului. Este nevoie de mult timp, de nevointa pâna la sânge, de o deosebita mila a lui Dumnezeu, de un deosebit ajutor al Lui, pentru a arunca jugul patimii primite de buna voie, ce a primit stapânire asupra omului fie în urma caderii omului în pacat de moarte, fie în urma îndulcirii nelegiuite, de buna voie, cu pacatul în camara cea de taina a inimii sfintite lui Hristos. Nu este cu putinta ca patimile ce traiesc în om sa nu se descopere în gândurile, cuvintele si faptele lui. Aceste manifestari ale patimilor, atunci când sunt însotite de oarecare încuviintare din partea omului, sunt numite si socotite „caderi” în alergarea adevaratei nevointe crestine, ce nazuieste spre desavârsire. Ele se vindeca prin pocainta neîntârziata.[…]
            Sa nu ne încredem în biruintele noastre asupra patimilor, sa nu ne extaziem de aceste biruinte. Patimile, asemenea dracilor care se folosesc de ele, sunt viclene: ele se prefac biruite ca sa ne semetim si ca în urma acestei semetiri a noastre sa ne biruie ele în chip mai lesnicios si mai hotarâtor. Sa ne pregatim a privi biruintele si înfrângerile noastre în acelasi fel: cu barbatie cu sânge rece, fara patima.
            Te-ai lasat tras de închipuiri pacatoase, te-ai îndulcit de gânduri pacatoase, ai rostit vre-un cuvânt desert, nechibzuit, ai mâncat mult sau ai facut vreun al lucru de acest fel: sa nu te tulburi, sa nu te împutinezi cu sufletul, sa nu adaugi la vatamare alta vatamare. Pocaieste-te fara întârziere înaintea Cunoscatorului inimilor – Dumnezeu, straduieste-te sa te îndrepti si sa te desavârsesti, încredinteaza-te ca ai neaparata nevoie sa iei aminte la tine însuti cu cea mai mare strictete si, pastrându-ti linistea sufleteasca continua cu neclintire si staruinta calea ta cea duhovniceasca.
            Mântuirea noastra e Dumnezeul nostru, nu faptele noastre. Prin faptele credintei, adica plin poruncilor evanghelice, dovedim adevarul credintei noastre si credinciosia noastra fata de Dumnezeu. Nu lua aminte la gândurile smereniei mincinoase, care imediat ce te-ai lasat amagit si ai cazut, îti soptesc ca L-ai mâniat fara putinta de întoarcere pe Dumnezeul tau, ca Dumnezeu si-a întors fata Sa de la tine, te-a parasit, te-a uitat. Sa cunosti de unde vin aceste gânduri dupa roadele lor, si acestea sunt: trândavirea, slabirea în nevointa duhovniceasca, adeseori si parasirea lor pentru totdeauna sau pentru o vreme îndelungata. […]
            Este cea mai mare deosebire între a pacatui dinadins, din dragoste de pacat, si a pacatui din neputinta, având dorinta de a bineplacea lui Dumnezeu. Este cea mai mare deosebire între a duce viata pacatoasa îndestulându-ti toate poftele, toate patimile, si a te poticni din pricina neputintei, a marginirii, a molipsirii de boala pacatului, mergând pe calea lui Dumnezeu. […]
            „Plinirea poruncilor îl învata pe om neputinta lui”, a zis Preacuviosul Simeon. Pe cunoasterea si recu­noasterea neputintei noastre se zideste toata zidirea mântuirii. Ciudat mers al lucrurilor pentru o privire superficiala! „Plinirea poruncilor îl învata pe om neputinta lui”: însa acestea sunt cuvinte ale experientei. Numai când plineste cu osârdie poruncile Iui Hristos poate omul sa vada multimea patimilor sale; numai când pli­neste cu osârdie poruncile lui Hristos poate omul sa se încredinteze de neputinta desavârsita a vechiului Adam în privinta lucrarii noi, de îndreptatirea hotarârii rostite de legea duhovniceasca, care spune ca aceasta lege poate fi împlinita numai prin îndurarile Iui Hristos.[…]
            Saracia cu duhul, starea de cadere a omenirii, marturisirea vie a Rascumparatorului nu sunt cunoscute de fiul veacului acestuia. Acesta lucreaza patimilor, vede în sine belsug de vrednicie, vede virtuti, si fie ca nu asteapta nimic în cer, negândindu-se niciodata la acesta, fie ca asteapta acolo o rasplata ce crede el ca i se datoreaza, o asteapta din pricina adâncii necunoasteri a singurei virtuti care e rasplatita în cer. Aceasta virtute este crestinismul. Robul lui Dumnezeu, plinind poruncile evanghelice, descopera în sine din ce în ce mai mult patimile, si în vreme ce harul Sfântului Duh naste în el stari duhov­nicesti fericite, saracia cu duhul, plânsul, blândetea, milostivirea, întreaga întelepciune, el se socoate pe sine pacatosul pacatosilor, om care n-a facut nici un lucru bun, vinovat de pacate nenumarate, vrednic de chinurile vesnice în gheena focului pentru calcarea neîncetata a poruncilor lui Dumnezeu. Sfintii Parinti, vazând în sine rodul duhovnicesc ce odrasleste din lupta cu patimile, nu doreau încetarea acestei lupte; ei doreau sa rabde în ea cu vitejie, cu marime de suflet. Fericitii! Ei nu cautau alta desavârsire decât desavârsita smerenie; ei nu cautau sa afle nadejdea mântuirii în vreunul din lucrurile lor, ci cautau s-o afle în Hristos. Acolo unde nu este smerenie, acolo nu sunt nici virtuti crestine, iar acolo unde este adevarata smerenie, acolo sunt virtutile în toata plinatatea lor; acolo e Hristos; acolo patimile si cel ce se foloseste de ele, vrajmasul diavol nimic nu va spori asupra slujitorului lui Hristos, si fiul nelegiuirii, pacatul, nu va adauga a-i face lui rau (Ps. 68, 22). Sa mergem pe urmele Parintilor, si vom ajunge la limanul vesniciei celei fericite. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim