[…] Dar cine nu crede în Fiul lui Dumnezeu? Nu cel care pe fata, cu hotarâre se leapada de El, ci si acela care, numindu-se crestin, duce viata pacatoasa, alearga dupa desfatari trupesti; cel al carui dumnezeu este pântecele; cel al carui dumnezeu este argintul si aurul; cel al carui dumnezeu e slava pamânteasca; cel care a cinstit ca pe un dumnezeu întelepciunea pamânteasca cea vrajmasa lui Dumnezeu, ca tot cela ce face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, ca sa nu se vadeasca faptele Lui; iar cel ce face adevarul vine la Lumina, ca sa se arate lucrurile lui, ca întru Dumnezeu sunt lucrate (In. 3, 20-21). Fara lepadare de sine omul nu e în stare de credinta; ratiunea lui cazuta lupta împotriva credintei, cerând cu obraznicie lui Dumnezeu socoteala pentru lucrarile Lui si dovezi pentru adevarurile descoperite de El omului; inima cazuta vrea sa duca viata caderii, catre a carei omorâre nazuieste credinta; trupul si sângele, neluând aminte la mormântul ce le sta înainte în oricare ceas, vor si ele sa îsi traiasca viata lor, viata stricaciunii si a pacatului.[…]
            „Credinta”, a zis Preacuviosul Simeon Noul Teolog, „în întelesul larg al acestui cuvânt, cuprinde în sine toate Dumnezeiestile Porunci ale lui Hristos: ea e pecetluita de încredintarea ca în porunci nu este nici o buche care sa nu aiba rost, ca totul în ele, pâna la o iota, e viata si pricina a vietii vesnice”. Sa crezi în dogmele propovaduite de Evanghelie, sa le întelegi si sa le marturisesti dupa învatatura nestirbita a Bisericii Ortodoxe de Rasarit, singura ce cuprinde învatatura evanghelica în toata curatia si plinatatea ei. Sa crezi în tainele rânduite în Biserica de Însusi Domnul, pastrate de Biserica de Rasarit în toata plinatatea lor. Sa crezi în sfintele, de viata facatoarele porunci evanghelice, care pot fi împlinite fara greseala numai în sânul Bisericii celei adevarate, a caror plinire o alcatuieste asa-numita de catre Parinti credinta lucratoare a crestinului. În dogme e Teologia predata de Însusi Dumnezeu. Lepadarea dogmelor este o hula împotriva lui Dumnezeu ce se numeste necredinta; schimonosirea dogmelor este o hula împotriva lui Dumnezeu ce se numeste erezie […]
            Credinta Ortodoxa în Hristos, pecetluita prin Taina Botezului e îndestulatoare pentru mântuire si fara fapte, atunci când omul n-are timp sa le savârseasca: fiindca credinta îl înlocuieste pe om cu Hristos, si faptele bune omenesti cu meritele lui Hristos. De-a lungul vietii pamântesti, însa, este neaparata nevoie de fapte. Ca fapte bune îi sunt recunoscute crestinului numai acelea care sunt împlinire a poruncilor evanghelice, prin care se hraneste, traieste credinta lui, prin care este sprijinita viata lui în Hristos: fiindca singurul care lucreaza în crestin trebuie sa fie Hristos. Cel botezat nu are dreptul sa faca dupa cum îi dau ghes simtirile inimii, care depind de înrâurirea trupului si sângelui asupra acesteia, oricât ar parea de bune aceste simtiri: îi sunt primite doar faptele bune catre a caror savârsire inima este îmboldita de catre Duhul Sfânt si Cuvântul lui Dumnezeu, care sunt ale firii înnoite de Hristos.[…]
            Sunt orbi cei ce pun pret pe asa numitele de catre ei „fapte bune” ale firii cazute. Aceste fapte au lauda lor, pretul lor, în vreme si între oameni, nu însa înaintea lui Dumnezeu, înaintea Caruia toti s-au abatut, împreuna netrebnici s-au facut (Rom. 3, 12). Cei ce nadajduiesc în faptele bune ale firii cazute nu l-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina rascumpararii, sunt prinsi în cursele propriei filosofari mincinoase, ridicând împotriva credintei lor care este pe jumatate moarta si se clatina din împotrivire prosteasca: „Oare Dumnezeu este atât de nedrept încât sa nu dea rasplata mântuirii vesnice faptelor bune savârsite de închinatorii la idoli si de eretici?” Acesti „judecatori” pun nedreptatea si neputinta judecatii lor pe seama judecatii lui Dumnezeu. Daca faptele bune savârsite potrivit simtirilor inimii ar aduce mântuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar mai fi fost nevoie de rascumpararea lumii prin patimile si moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile evanghelice. Este învederat ca cei ce socot ca mântuirea se poate dobândi si numai prin faptele firii cazute nimicesc însemnatatea lui Hristos, leapada pe Hristos.
            În chip nelegiuit s-au ostit împotriva credintei iudeii, cerând de la credinciosi împlinirea rânduielilor rituale ale Legii vechi; în chip nelegiuit fiii lumii vrasmase lui Dumnezeu, ce sunt straini de cunoasterea cea tainica si totodata vie a lui Hristos, cer de la cei ce cred în Hristos fapte bune potrivite cu întelegerea si simtirile firii cazute. Cel ce crede în Hristos trage împotriva simtirilor inimii sabia lui Hristos si îsi sileste inima, taind cu sabia ascultarii fata de El nu doar pornirile pacatoase vadite, ci si acele porniri care par bune la aratare, dar în fapt sunt potrivnice legilor evanghelice – si, astfel, este întreaga lucrare a omului care se ia dupa imboldurile firii cazute.
            Faptele parute bune, facute din imboldurile firii cazute, fac sa creasca în om „eu”-ul sau, nimicesc credinta în Hristos, sunt potrivnice lui Dumnezeu; faptele credintei omoara egoismul în om, fac sa creasca în el credinta, fac sa creasca în el Hristos. De vei marturisi cu gura ta pe Domnul Iisus, spune Apostolul, si vei crede întru inima ta ca Dumnezeu L-a ridicat pe El din morti, te vei mântui: caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mântuire (Rom. 10, 9-10).
            Credinta adevarata si vie aduce omului mântuirea chiar daca acesta o marturiseste doar cu gura. Ea i-a adus mântuirea tâlharului rastignit pe cruce; a adus mântuire, prin pocainta, multor pacatosi în ultimele clipe, cele dinainte de moarte, ale vietii lor. Atât de însemnata, de neaparat trebuincioasa este pentru mântuire marturisirea cu gura a credintei inimii si încredintarii sufletului, ca sfintii mucenici din toate veacurile crestinismului, începând cu însisi Apostolii lui Hristos, s-au învoit mai degraba a rabda chinuri lungi si înfricosate, a varsa sângele lor ca apa, decât a rosti lepadarea de Hristos, fie aceasta si prefacuta, numai cu gura, fara ca inima sa ia parte. Dumnezeu cere de la om pentru a-l mântui numai credinta vie, adevarata. Aceasta, ca zalog al mântuirii si fericirii vesnice, trebuie sa fie pentru crestin mai de pret decât viata lui pamânteasca. Mucenicia este roada adevaratei cunostinte de Dumnezeu, daruite prin credinta. Mucenicia este roada credintei. Aceasta fapta au hulit-o si o hulesc cei ce pun mare pret pe faptele firii omenesti cazute: în orbirea lor, ei numesc aceasta preasfânta nevointa a celor mari la suflet „urmare a nebuniei”.
            Atât de însemnata este fiecare idee a dogmelor date de Dumnezeu, ca sfintii marturisitori, asemenea mucenicilor, au pecetluit marturisirea de credinta ortodoxa cu patimiri grozave si râuri de sânge. Potrivit însemnatatii credintei în lucrarea mântuirii, si pacatele împotriva ei au o deosebita greutate în cumpana dreptei judecati a lui Dumnezeu: toate aceste pacate sunt de moarte, adica sunt împreunate cu moartea sufletului si le urmeaza vesnica pierzanie, muncile vesnice în adâncurile iadului.
            Pacat de moarte este necredinta: ea leapada singurul mijloc de mântuire, credinta în Hristos. Pacat de moarte este lepadarea de Hristos: ea îl lipseste pe cel care se leapada de credinta vie în Hristos, ce se arata si se pastreaza prin marturisirea cu gura. Pacat de moarte este erezia: ea cuprinde în sine huIirea lui Dumnezeu si îl face pe cel molipsit de ea strain de adevarata credinta în Hristos. Pacat de moarte este deznadajduirea: ea este lepadare a credintei Iucratoare, vii în Hristos.
            Vindecarea de toate aceste pacate de moarte este credinta adevarata, sfânta, vie în Hristos. De o însemnatate covârsitoare în faptele credintei este marturisirea cu gura: marele datator de lege al israilitenilor, vazatorul de Dumnezeu Moisi, a fost lipsit de intrarea în pamântul fagaduintei îndata ce a rostit, cu privire la o fapta a credintei, cuvinte ce aratau o oarecare îndoiala (Numeri 20, 10-12). De ucenicii unui oarecare pustnic mare din Egipt s-a departat harul botezului îndata ce acesta, stând de vorba cu un evreu, a rostit, în simplitatea sa, un cuvânt de îndoiala cu privire la credinta crestina. Istoria bisericeasca povesteste ca în primele timpuri ale crestinismului, în vremea prigoanelor, unii pagâni marturiseau cu gura pe Hristos cu prefacatorie, în gluma si în bataie de joc, iar harul dumnezeiesc îi adumbrea de îndata: într-o clipa se prefaceau din pagâni înraiti în crestini râvnitori si pecetluiau cu sângele lor marturisirea pe care la început o rostisera ca pe o luare în desert.[…]
            Cel ce crede în Hristos, de va si muri cu moartea pacatului, iarasi va învia prin pocainta (In. 11, 25), si vedem pe multi dintre sfinti ca au cazut din înaltimea sfinteniei în adâncul unor pacate grele, iar apoi, cu ajutorul credintei si al pocaintei insuflate de aceasta, s-au liberat din adâncul cel puturos si întunecat, au suit iarasi la înaltimea curatiei si sfinteniei. Deznadajduirea da în vileag necredinta si egoismul ce se aflau dinainte în inima: cel ce crede în sine si nadajduieste în sine nu se va scula din pacat prin pocainta; se va scula prin ea cel ce crede în Hristos, Atotputernicul Rascumparator si Doctor. Credinta este din auzire (Rom. 10, 17): asculta Evanghelia, care-ti vorbeste, si pe Sfintii Parinti, care o tâlcuiesc; asculta-i cu Iuare aminte si, putin câte putin, se va salaslui în tine credinta vie, care va cere de la tine plinirea poruncilor evanghelice si te va rasplati pentru aceasta împlinire cu nadejdea neîndoielnica a mân­tuirii. Ea te va face urmator al lui Hristos pe pamânt, împreuna mostenitor cu El în cer. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim