Sfanta Treime, manastirea Sucevita

Precizare: acest site reproduce, cu permisiunea autorului, cartea "Cum sa ne mantuim" aparuta in doua editii, prima editie la editura Scara, Bucuresti, iar a doua la editura Credinta Stramoseasca, Iasi. Este posibil ca pe acest site, cu timpul, sa public si alte articole semnate de acelasi autor, sau altele care consider ca se incadreaza pe profilul acestui site. Toate articolele vor avea la sfarsit trimiterea catre sursa unde au aparut.

Avva Dorotei
Sfantul Efrem Sirul
Sfantui Ioan Casian
Sfantul Ioan Gura de Aur
Sfantul Teodor Studitul
Sfantul Simeon Noul Teolog
Sfantul Nicodim Aghioritul
Sfantul Teofan Zavoratul
Sfantul Ignatie Briancianinov
Sfantul Siluan Athonitul
Sfantul Dimitrie al Rostovului
Diverse articole
web links



           


SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV
CONVORBIRI VII


            Am dat cândva, numele de „farâmituri” vietii duhovnicesti pe care Dumnezeiasca Pronie a lasat-o vremii noastre. Ea se întemeiaza pe calauzirea în lucrarea mântuirii prin Sfânta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti, cu sfaturile si cuvintele ziditoare împrumutate de la parintii si fratii vremurilor noastre. În sensul sau propriu, aceasta este ascultarea vechilor monahi sub un alt chip, potrivit neputintei noastre, care este cu precadere sufleteasca. Vechilor ascultatori, povatuitorii lor purtatori de Duh le vesteau neîntârziat si de-a dreptul voia lui Dumnezeu: acum, monahii sunt siliti sa caute singuri în Scriptura voia lui Dumnezeu, si de aceea sunt supusi unor dese si prelungite nedumeriri si greseli. Pe atunci, sporirea era grabnica prin însasi firea lucrarii: acum ea este zabavnica, iarasi prin firea lucrarii. Aceasta a fost buna voire a Dumnezeului nostru în ceea ce ne priveste: datori suntem sa ne supunem ei si sa ne închinam înaintea ei cu recunostinta.[…]
            Arata ascultare tuturor parintilor si fratilor în toate cererile lor care nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, tipicului si asezamintelor mânastirii, precum si celor rânduite de conducerea mânastirii. Însa nu fii nicicum ascultator spre cele rele, de ti s-ar si întâmpla sa suferi oarecare necaz pentru faptul ca n-ai vrut sa placi oamenilor si pentru neclintirea ta. Sfatuieste-te cu parintii si cu fratii virtuosi si priceputi, dar însuseste-ti sfaturile lor cu cea mai mare chibzuinta si bagare de seama. Nu te lasa atras de sfat din prima clipa când începe sa lucreze asupra ta! Din pricina împatimirii si orbirii tale, un sfat patimas si daunator poate sa-ti placa numai si numai din pricina nestiintei si lipsei tale de experienta, sau pentru ca este pe placul vreunei patimi ascunse, necunoscute tie, care traieste în tine. Cu plâns si întru suspinarea inimii roaga-l pe Dumnezeu sa nu-ti îngaduie a te abate de la Atotsfânta Lui voie spre a urma voia cazuta omeneasca, a ta sau a aproapelui tau, sfatuitorul tau. În ceea ce priveste gândurile tale, ca si gândurile aproapelui, sfaturile acestuia, sfatuieste-te cu Evanghelia. Slava desarta si parerea de sine iubesc a învata si a povatui pe altii. Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugeta ca pot aduce aproapelui o rana de nevindecat printr-un sfat prostesc, care este primit de începatorul neîncercat cu o încredere iresponsabila, întru aprinderea trupului si a sângelui! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiaza. Ele au nevoie sa-l impresioneze pe începator si sa si-l subordoneze moral! Ele au nevoie de lauda oamenilor! Ele au nevoie sa treaca drept stareti si învatatori sfinti, priceputi, clarvazatori. Ele au nevoie sa-si hraneasca nesatula iubire de slava desarta si trufia. Întemeiata a fost întotdeauna, si mai ales acum, rugaciunea Proorocului: „Mântuieste-ma Doamne, ca a lipsit cel cuvios, ca s-au împutinat adevarurile de catre fiii oamenilor. Desertaciuni a grait fiecare catre aproapele sau, buze viclene în inima, si în inima au grait rele” (Ps. 11, 2, 3). Cuvântul mincinos si fatarnic nu poate sa nu fie cuvânt rau si daunator. Împotriva unei asemenea stari sufletesti trebuie luate masuri de precautie. „Cerceteaza Dumnezeiasca Scriptura”, spune Simeon, Noul Teolog, „si scrierile Sfintilor Parinti, mai ales pe cele despre lucrare, ca punându-le alaturea de cele învatate si faptuite de învatatorul si staretul tau sa le poti vedea si întelege pe acestea ca într-o oglinda, si pe cele ce conglasuiesc cu Scriptura sa ti le însusesti si sa le tii în cuget, iar pe cele mincinoase si rele sa le cunosti si sa le lepezi, ca; sa nu fii amagit. Caci sa stii ca în zilele acestea s-au aratat multi amagitori si dascali mincinosi”.[…]
            Trebuie sa bagam de seama, ca duhul cazut, voind sa puna stapânire pe nevoitorul lui Hristos, nu lucreaza ca unul ce are putere, ci cauta sa atraga învoirea omului la înselarea ce i se pune înainte, si, primind aceasta învoire, pune stapânire pe cel ce i-a dat-o. Sfântul David, zugravind bântuirea îngerului cazut asupra omului, arata adevarul întocmai, atunci când spune: „Pândeste, ca sa apuce pe sarac, sa apuce pe sarac daca-l va trage pe el în latul lui” (Ps. 9, 30). „Sfântul Duh lucreaza cu de la Sine putere, ca un Dumnezeu; vine atunci când omul care s-a smerit si s-a micsorat pe sine nu-i asteapta nicicum venirea. Deodata schimba mintea, schimba si inima. Prin lucrarea sa cuprinde întreaga vointa si toate puterile omului, care nu are putinta de a chibzui asupra lucrarii care se savârseste cu el. Harul, atunci când este în cineva, nu-i arata nimic din cele obisnuite sau dintr-ale Scripturilor, ci îl învata în chip tainic cele pe care nu le-a vazut si nu si le-a închipuit niciodata. Atunci, mintea deprinde în chip ascuns tainele înalte si ascunse pe care, potrivit Dumnezeiescului Pavel, nu le poate vedea ochiul omenesc, nici mintea nu poate, de la sine, sa le atinga. Mintea omeneasca, prin sine însasi, fara a fi unita cu Domnul, chibzuieste dupa puterea ei. Iar atunci când se uneste cu focul Dumnezeirii si cu Sfântul Duh, atunci este cu totul stapânit de Dumnezeiasca Lumina, se face cu totul lumina, se aprinde în flacara Atotsfântului Duh, se umple de întelegere Dumnezeiasca, si îi este cu neputinta, în flacara Dumnezeirii, sa cugete la ale sale sau la cele pe care le-ar voi”. Astfel graia Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, Precuviosului Grigorie Sinaitul. (Filoc. rom., vol. VII).
            Dimpotriva, în timpul aratarilor dracesti totdeauna îi este lasata omului libertatea de a chibzui asupra aratarii, daca sa o primeasca sau nu. Aceasta reiese din încercarile demonului de a-i amagi pe sfintii lui Dumnezeu. O data, atunci când Preacuviosul Pahomie cel Mare petrecea în însingurare, în afara de zarva mânastirii, i s-a înfatisat diavolul întru lumina mare, zicând: „Bucura-te, Pahomie. Eu sunt Hristos, si am venit la tine ca la un prieten al meu”. Sfântul, chibzuind în sine, si-a spus: „Venirea lui Hristos la om este unita cu bucuria, în chip strain de frica. În acel ceas pier toate cugetarile omenesti: atunci, mintea toata, atinteste cu privirea pe Cel vazut. Ci eu, vazându-l pe acesta care mi se înfatiseaza, ma umplu de tulburare si de teama. Acesta nu este Hristos, ci satana”. Chibzuind astfel, Preacuviosul i-a spus cu îndraznire celui ce i se aratase: „Diavole! Pleaca de la mine: blestemat sa fii tu, si vedenia ta si rautatea viclenelor tale gânduri”. Diavolul a pierit fara întârziere, umplând chilia de putoare. (Vietile sfintilor, 15 mai).
            Nu este cu putinta omului care se afla înca pe tarâmul cugetarii trupesti, care nu a primit o cugetare duhovniceasca asupra firii omenesti cazute, sa nu puna oarecare pret pe faptele sale si sa nu recunoasca în sine o oarecare vrednicie, oricâte vorbe smerite ar rosti si oricât de smerit ar parea la aratare unul ca acesta. Adevarata smerenie nu sta în firea cugetarii trupesti, fiindu-i acesteia cu neputinta: smerenia tine de întelegerea duhovniceasca. Preacuviosul Marcu Ascetul spune: „Cei care nu se socotesc pe sine datornici catre orice porunca a lui Hristos, cinstesc trupeste legea lui Dumnezeu, neîntelegând cele ce zic, nici cele pe care se întemeiaza: de aceea ei socotesc ca împlinesc legea desavârsit prin fapte” (Cuvânt despre legea duhovniceasca, cap.34).
            Din cuvintele Preacuviosului Parinte se arata limpede ca cel care recunoaste în sine vreun lucru bun, se afla în stare de amagire de sine. Aceasta stare de amagire de sine slujeste ca temei pentru înselarea demonica: îngerul cazut îsi afla adapost în întelegerea gresita, trufasa a crestinului, la care se adauga lesne si amagirea sa, iar prin amagire îl supune pe om stapânirii sale, aruncându-l în asa numita înselare demonica. Din experientele aratate mai sus se vede ca nici unul din cei înselati nu s-a socotit pe sine nevrednic de vederea îngerilor, asadar a recunoscut în sine o oarecare vrednicie. Nici nu poate cugeta astfel despre sine omul trupesc si sufletesc. De aceea au si zis Sfintii Parinti îndeobste despre toti nevoitorii lipsiti de deprindere îndestulatoare cu lucrarea sufleteasca si neadumbriti de har, ca pe acestia linistirea îi pierde.[…]
            Ca pilda de carte ascetica scrisa în acea stare de înselare numita „parere” putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numita „Urmarea lui Hristos”. Ea rasufla o patima subtire a dulcetii si o cugetare semeata, care naste în oamenii orbiti si plini pe deasupra peste masura de patimi, o desfatare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericitii si întunecatii! Ei nu pricep, ca adulmecând damful subtire al patimilor care traiesc în ei, se îndulcesc de el, socotindu-l în orbirea lor, mireasma a harului! Ei nu înteleg ca de desfatarea duhovniceasca sunt în stare doar sfintii, ca înaintea desfatarii duhovnicesti trebuie sa mearga pocainta si curatirea de patimi, ca desfatarea duhovniceasca nu sta în puterea pacatosului, ca el trebuie sa se cunoasca pe sine ca fiind nevrednic de desfatare, sa o alunge, daca aceasta va începe sa-i dea târcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vadita si pierzatoare amagire de sine, ca pe o miscare subtire a slavei desarte, a cugetarii semete si a patimii dulcetii. În pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vârtoasa înselare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alti nevoitori ai latinilor (Dupa caderea Bisericii de Apus de la cea din Rasarit), recunoscuti de ei ca sfinti. „Atunci când Francisc a fost rapit la cer” spune scriitorul Vietii acestuia, „Dumnezeu Tatal, vazându-l, S-a întrebat, fiind pentru o clipa în nedumerire: cui sa dea întâietate, Fiului Sau Celui dupa fire, sau fiului dupa har Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai hâd decât aceasta hula, ce poate fi mai întristator decât aceasta amagire![…]

Ucenicul: Însira-mi felurile amagirii dracesti care se nasc din îndeletnicirea nepotrivita cu rugaciunea în chip necuvenit.
Staretul: Toate felurile de înselare demonica la care se supune cel ce se nevoieste în rugaciune apar ca urmare a faptului ca la temelia rugaciunii nu este pusa pocainta, ca pocainta nu s-a facut izvorul, sufletul, scopul rugaciunii. „Daca cineva”, spune Preacuviosul Grigore Sinaitul, „în încrederea în sine întemeiata pe parerea de sine,” (în original se spune: „daca viseaza cineva sa ajunga prin parere la cele înalte”. Am întrebuintat aici o expresie lamuritoare, ca sa arat mai limpede întelesul cuvântului parere), viseaza sa ajunga la stari înalte de rugaciune si a dobândit râvna nu adevarata, ci sataniceasca: pe acela, diavolul îl prinde repede în laturile sale, ca pe un slujitor al sau”. Oricine se sileste sa intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu în vesminte curate si luminate, puse în rânduiala prin pocainta, ci de-a dreptul în zdrentele sale, în starea omului vechi, de pacatosenie si amagire de sine este aruncat în întunericul dinafara: în înselarea draceasca. „Te sfatuiesc”, spunea Mântuitorul celui chemat la preotia cea de taina, „sa cumperi de la Mine aur lamurit în foc, ca sa te îmbogatesti, si vesminte albe, ca sa te îmbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si unge cu alifia lacrimilor „ochii tai” cei simtiti si ochii „ mintii” ca sa vezi. Eu pe câti îi iubesc, îi mustru si îi pedepsesc: sârguieste, dar, si te pocaieste” (Apoc. 3, 18-19). Pocainta si toate cele ce o alcatuiesc, cum ar fi: strapungerea sau îndurerarea duhului, plânsul inimii, lacrimile, osândirea de sine, pomenirea si simtirea din vreme a mortii, a judecatii lui Dumnezeu si a muncilor celor vesnice, simtirea ca Dumnezeu este de fata, frica de Dumnezeu; toate acestea sunt daruri Dumnezeiesti, daruri de mare pret, daruri care sunt începutul si temelia oricarei sporiri, chezasia darurilor mai înalte si vesnice. Fara a le fi primit pe acestea mai înainte, nu este cu putinta sa ni se încredinteze darurile cele din urma. „Oricât de înalte ar fi nevointele noastre”, a spus Sfântul Ioan Scararul, „daca nu am dobândit inima îndurerata, atunci nevointele noastre sunt si mincinoase si desarte” (Scara, Cuvântul al 7-lea). Pocainta, duhul înfrânt, plânsul, sunt semne care dau marturie despre nevointa cu buna cuviinta în rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau cealalta, adica înselarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta de ocolit a îndeletnicirii cu rugaciunea într-un chip nepotrivit, iar îndeletnicirea cu rugaciunea în chip nepotrivit este nedespartita de amagirea de sine.
            Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune nepotrivita este atunci când cel care se roaga alcatuieste prin puterea închipuirii sale nazariri sau himere, luându-le, la aratare din Sfânta Scriptura, iar de fapt, din propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste închipuiri îsi maguleste parerea de sine, slava desarta, cugetarea semeata, trufia, se amageste pe sine însusi. Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile închipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cadere, nu sunt adevarate, ele sunt nascocire si minciuna, atât de iubite, atât de în firea îngerului cazut. Visatorul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din tarâmul adevarului, paseste pe tarâmul minciunii, pe tarâmul satanei, se supune de bunavoie înrâuririi satanei. Sfântul Simeon, Noul Teolog, zugraveste astfel rugaciunea visatorului si roadele ei: „El ridica spre cer mâinile, ochii si mintea, îsi închipuie în mintea sa” asemenea lui Klopstock si lui Milton „sfaturile Dumnezeiesti, bunatatile cele ceresti, cinurile sfintilor îngeri, locasurile îngerilor; pe scurt, aduna în închipuirea sa toate cele auzite din Dumnezeiasca Scriptura, le cerceteaza în vremea rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea îsi stârneste sufletul sau catre Dumnezeiasca dorire si dragoste; câteodata varsa lacrimi si plânge. În acest chip, inima lui se trufeste încetul cu încetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savârsite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mângâierea lui, si roaga pe Dumnezeu ca sa-l învredniceasca a petrece pururea în aceasta lucrare. Acesta este semnul înselarii. Un asemenea om de s-ar si linisti cu linistire desavârsita, nu poate sa scape de nebunie si sminteala. Iar daca totusi nu se întâmpla cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodata la cinul duhovnicesc al priceperii si virtutii sau despatimirii. Într-acest chip, s-au înselat cei care au vazut lumina si stralucire cu ochii acestia trupesti au mirosit buna-mireasma cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor. Unii din ei s-au îndracit, stramutându-se, cu mintea vatamata, dintr-un loc într-altul; altii au primit un demon în chip de înger luminos, s-au înselat si au trait neîndreptati pâna la sfârsit, fara a primi sfat de la nici unul dintre frati; altii, îndemnati fiind de diavol, si-au pus capat zilelor; unii s-au aruncat în prapastie; altii s-au spânzurat, si cine poate a socoti feluritele amagiri ale diavolului, cu care amageste el, si care sunt cu neputinta de asternut în cuvinte? Totusi, din cele spuse de noi, orice om cu capul pe umeri poate sa afle vatamarea care ia nastere din acest fel de rugaciune. […]
            Cu dragoste fierbinte, Preacuviosul Grigorie Sinaitul îl preîntâmpina asupra înselarii pe isihastul pentru care a fost scrisa cartea lui. „Voiesc sa ai întru cunostinta cele despre înselare; voiesc aceasta cu scopul de a te putea pazi pe tine însuti de înselare, ca prin cuvântul neluminat de smerenia cuviincioasa, nu cumva sa-ti pricinuiesti o mare vatamare, nu cumva sa-ti pierzi sufletul tau. Libera voie a omului înclina lesne spre partasia cu potrivnicii nostri, si mai cu seama voia celor neîncercati, fragezi în nevointa, ca a unora ce sunt înca stapâniti de demoni” (Patericul Lavrei Pecerska). Cât de adevarat este cuvântul! Se pleaca, se lasa trasa libera noastra voie spre înselare: pentru ca orice înselare linguseste parerea noastra de sine, slava desarta, trufia noastra.[…]
            Sa-ti fie stiut ca lucrarile harului sunt lamurite; demonul nu le poate învata: nu poate învata nici blândetea, nici seninatatea, nici smerenia, nici ura fata de lume; el nu îmblânzeste patimile si iubirea de desfatare, asa cum o face harul. Lucrarile acestuia sunt: îngâmfarea, cugetarea semeata încredere în sine; într-un cuvânt, toate chipurile rautatii. Dupa lucrarea ei poti sa cunosti lumina care rasare în sufletul tau daca este Dumnezeiasca sau de la satana”.[…]
            „Asa cum în timpul plânsului celui dupa Dumnezeu vin clipe de neobisnuita împacare a constiintei, lucru care alcatuieste mângâierea celor ce plâng, si în timpul desfatarii celei mincinoase, aduse de înselarea draceasca, vin clipe în care înselarea îsi leapada, cum ar veni, haina, si se lasa gustata asa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cumplite! Amaraciunea lor si deznadejdea pricinuita de aceasta amaraciune sunt de nesuferit. În aceasta stare în care îl aduce înselarea i-ar fi mai usor celui înselat s-o recunoasca pe aceasta si sa ia masuri spre a se vindeca. Vai! Începutul înselarii este trufia iar roada ei, trufia cea peste masura. Cel înselat, socotindu-se vas al harului Dumnezeiesc, dispretuieste mântuitoarele preîntâmpinari ale celor apropiati, precum a bagat de seama Sfântul Simeon. Între timp, accesele de deznadejde devin din ce în ce mai puternice: în cele din urma, deznadejdea aduce la iesirea din minti si încununeaza prin sinucidere.[…]
            Rugaciunea cu luare-aminte cere lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel închis în sine prin luarea-aminte, care se afla în stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este în stare de vorbire multa si, îndeobste, de scene de efect si actorie, unul ca acesta apare înaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, „neispravit” în toate privintele. Usor este, oare, sa te deosebesti de parerea lumii? Iar lumea, cum sa-l cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, când nevointa aceasta este ea însasi cu totul necunoscuta lumii? Altfel stau lucrurile cu cel aflat în amagire de sine Nu manânca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar în rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti îi învata si îi mustra cu o nerusinare plina de îndrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu înfierbântare a sângelui, înfierbântare trupeasca, patimasa, si îndemnat de aceasta înfierbântare nenorocita si pierzatoare. Sfânt si gata! De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si înclinarea pe care le are societatea omeneasca spre asemenea lucruri: „rabdati”, scrie Apostolul Pavel catre Corinteni, „de va robeste cineva, de va manânca cineva, de va ia ce e al vostru, de va priveste cineva cu mândrie, de va loveste cineva peste obraz” (2 Cor. 11, 20). În continuare, Sfântul Apostol spune ca el, fiind în Corint, nu a putut sa se poarte cu îndrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a „blândetii si îngaduintei lui Hristos” (2 Cor. 10, 1). O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti în sânul acesteia ca foarte mari sfinti (aceasta dupa caderea ei de la Biserica Rasariteana si îndepartarea Sfântului Duh de la ea) s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineînteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti sfinti se aflau în cea mai cumplita înselare draceasca. Înselarea îsi ridica, deja, în chip firesc capul pe temeiul hulirii împotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosita la eretici credinta dogmatica. Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de înselare, a fost întotdeauna „extatica” din pricina neobisnuitei lor înfierbântari trupesti si patimase. Într-o asemenea stare se afla Ignatiu de Loyola, întemeietorul Ordinului iezuitilor. Închipuirea lui era atât de aprinsa si de atâtata, încât, precum el însusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa întrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara înainte, dupa bunul sau plac, iadul sau raiul. Aparitia raiului si iadului se savârsea nu doar prin lucrarea închipuirii omenesti; lucrarea închipuirii omenesti, de una singura, este neîndestulatoare pentru aceasta: faptul se savârsea prin lucrarea demonilor, care îsi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neîndestulatoare omeneasca, adaugând lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a însusit o îndreptare mincinoasa. Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari, se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, când este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la întâmplare (Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul al 36-lea). Nevointa aspra a celor aflati în înselare se însoteste, de obicei, de o adânca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care îi mistuie pe cei înselati. În sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. „Cel ce vede duhul amagirii în vedeniile care-i sunt înfatisate”, a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, „foarte adesea este supus iutimii si mâniei; buna-mireasma a smereniei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu încape într-însul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda întruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigore Sinaitul, Filoc. rom. vol. 7).[…]
            Cea dintâi porunca data de Mântuitorul lumii tuturor oamenilor, fara deosebire, este porunca despre pocainta: „a început Iisus a propovadui si a spune: pocaiti-va, ca s-a apropiat Împaratia cerurilor” (Matei 4, 17). Porunca aceasta cuprinde, înmanuncheaza în sine toate celelalte porunci. Acelor oameni care nu pricepeau însemnatatea si puterea pocaintei, Mântuitorul le-a zis nu o data: „Mergând, învatati-va ce înseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa” (Matei 9, 13). Aceasta înseamna ca Domnul, milostivindu-Se de oamenii cazuti si pieriti, le-a daruit tuturor pocainta, ca singur mijloc de mântuire, întrucât toti sunt cuprinsi de cadere si de pieire. El nu cere, nici nu doreste de la ei jertfe de care nu sunt în stare, ci voieste ca sa se milostiveasca de ei însisi, sa-si recunoasca nenorocirea, slobozindu-se din ghearele ei prin pocainta. La cuvintele sus-pomenite, Domnul a adaugat aceste vorbe grozave: „Nu am venit”, a zis El, „sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta”. Pe cine numeste drepti? Pe acei pacatosi nefericiti si orbiti, care, amagiti fiind de catre parerea de sine, nu socot ca au trebuinta în chip firesc de pocainta, si, de aceea, fie ca se leapada de ea, fie ca nu-i duc grija. Ce nefericire! Prin aceasta ei se leapada de Mântuitorul si pierd comoara mântuirii. „Vai sufletului”, spune Preacuviosul Macarie cel Mare, „care nu-si simte ranile sale si i se pare, din pricina marii, nemasuratei vatamari pe care i-a adus-o raul, ca este pe de-a-ntregul strain de aceasta vatamare. Un asemenea suflet nu mai este deja cercetat si doftoricit de catre Doctorul cel Bun, ca unul care de bunavoie si-a lasat ranile neîngrijite si se socoate sanatos si neprihanit. […]
            Toata lumea stie ce nenorocire sufleteasca a cazut peste carturarii si fariseii iudei din pricina gresitei lor întocmiri sufletesti; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu, ci si vrajmasi pe fata ai Lui, ucigasi de Dumnezeu. Intr-o asemenea nenorocire cad si cei ce se nevoiesc la rugaciune, dar leapada pocainta din nevointa lor, încercând sa atâte în inima iubirea de Dumnezeu, sa simta desfatare si extaz; acestia dau singuri apa la moara caderii lor, se fac straini de Dumnezeu, se fac partasi cu satana, se molipsesc de ura fata de Sfântul Duh. Acest fel de amagire este înspaimântatoare; el este la fel de pierzator de suflet ca si primul, dar mai putin vadit; arareori duce la nebunie si sinucidere, dar strica, fara umbra de îndoiala, si mintea si inima. Pe acesta, Parintii l-au numit, din pricina acelei stari a mintii careia îi da nastere, „parere” (Preacuviosul Grigore Sinaitul, cuv. 108, 128, Sfântul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4). La acest fel de înselare se refera Sfântul Apostol Pavel, atunci când spune: „Nimeni, dar, sa nu va însele printr-o prefacuta smerenie si printr-o fatarnica închinare la îngeri, încercând sa patrunda în cele ce n-a vazut, si îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupeasca”? (Col. 2, 18) . Cel tinut de aceasta înselare nutreste „parere” despre sine, alcatuieste despre sine „parerea” ca ar avea numeroase virtuti si merite, chiar si ca ar fi plin din belsug de darurile Sfântului Duh. „Parerea” este alcatuita din socotinte mincinoase si simtiri mincinoase; potrivit cu aceasta însusire a ei, se afla pe de-a-ntregul în partea tatalui si întruchiparii minciunii, diavolul. Cel ce se roaga silindu-se sa descopere în inima simtirile omului nou, neavând putinta de face aceasta, le înlocuieste cu simtiri nascocite de el, nesabuite, la care nu întârzie a adauga lucrarea duhurilor cazute. Socotind adevarate si izvorâte din har simtirile gresite, atât ale sale cât si cele rele de la demoni, el capata niste pareri pe potriva acelor simtiri care, necontenit însusindu-si-le inimii si întarindu-se în ea, ele hranesc si înmultesc parerile mincinoase; fireste ca dintr-o asemenea nevointa gresita iau nastere amagirea de sine si înselarea diavoleasca, „parerea”. „Parerea nu îngaduie celor parute sa ia cu adevarat fiinta” a spus Sfântul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare ca este despatimit nu se va curata niciodata de patimi; cel caruia i se pare ca este plin de har nu va primi niciodata har; cel caruia i se pare ca este sfânt nu va ajunge niciodata la sfintenie. Sa fie limpede: cel ce socoate ca are lucrari duhovnicesti, virtuti, merite, daruri harice, care se maguleste si se desfata cu „parerea”, prin aceasta „parere” îngradeste lucrarilor duhovnicesti, virtutilor crestine si harului Dumnezeiesc intrarea în el si deschide larg poarta pentru îmbolnavirea de pacat si pentru demoni. Pentru cei molipsiti de „parere”, deja nu se mai afla nici o putinta de sporire duhovniceasca: ei au nimicit aceasta putinta jertfind pe altarul minciunii însesi principiile pe care se întemeiaza lucrarea omului, lucrarea mântuirii sale, si anume felul în care el priveste adevarul. În cei ce bolesc de aceasta înselare apare o îngâmfare neobisnuita: parca ar fi beti de sine, de starea lor de amagire de sine, vazând în ea o stare harica. Ei sunt patrunsi, plini peste masura de cugetare semeata si trufie, parând, totusi, smeriti în ochii multora care judeca dupa aratare si nu pot sa pretuiasca lucrurile dupa roadele lor, precum a poruncit Mântuitorul (Mat.7,16; 12, 33), cu atât mai putin dupa simtul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14). Proorocul Isaia a zugravit în culori vii felul în care lucrarea înselarii prin „parere” s-a petrecut în arhanghelul cazut, lucrare care l-a amagit si l-a pierdut pe acest arhanghel. „Tu”, îi graieste satanei proorocul, „zis-ai în cugetul tau: ridicama-voi în cer si mai presus de stelele cerului voi aseza scaunul meu, sedea-voi în magura înalta peste muntii cei înalti, cei dinspre miazanoapte; suima-voi deasupra norilor, fi-voi deopotriva cu Cel Prea Înalt. Si acum la iad te vei pogorî si la temeliile pamântului”. (Isaia 14, 13-15). Pe cel molipsit de „parere”, Domnul îl mustra în felul urmator: „Tu zici: sunt bogat si m-am îmbogatit, si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti ticalos si sarman si orb si gol”. (Apoc. 3, 17).
            Domnul îl sfatuieste pe cel înselat sa se pocaiasca; îl îmbie sa cumpere, de la nimeni altcineva decât de la Domnul Însusi, cele ce sunt de neaparata trebuinta, din care se alcatuieste pocainta (Apoc. 3, 18). Aceste „cumparaturi” sunt cu adevarat trebuincioase: fara de ele nu este mântuire. Nu este mântuire fara de pocainta, iar pocainta primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei‚ îsi vor vinde toata averea lor, adica se vor lepada de tot ce si-au însusit prin „parere”.

Ucenicul: Nu ti s-a întâmplat, oare, sa ai de-a face cu vreunii oameni molipsiti de acest soi de înselare?
Staretul: Cei molipsiti de înselare prin „parere” pot fi întâlniti foarte adesea. Oricine nu are duh înfrânt, cel care îsi recunoaste vreun fel oarecare de vrednicie si de merite, oricine nu tine neabatut învatatura Bisericii Ortodoxe, ci judeca în ce priveste oarecare dogma sau predanie dupa cum îl taie pe el capul sau dupa învataturile celor de alta lege, se afla în aceasta înselare. Cât este de mare înselarea cuiva se poate vedea dupa marimea ratacirii si a staruintei sale în ratacire.
            Neputincios este omul! Tot timpul se furiseaza în noi „parerea” într-unul din chipurile sale si, dând fiinta „eu-ului” nostru, alunga de la noi harul Dumnezeiesc. Precum nu este om, asa cum bine a bagat de seama Sfântul Macarie cel Mare, care sa fie liber de trufie, tot asa, nu este om care sa fie cu desavârsire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi .subtiri, numite „parere”. Ea a fost data în vileag de catre Sfântul Apostol Pavel si doftoricita prin grele încercari venite cu îngaduinta lui Dumnezeu. „Nu voim, fratilor”, scrie Apostolul catre Corinteni, „ca voi sa nu stiti de necazul nostru care ni s-a facut în Asia, ca peste masura si peste puteri am fost îngreuiati, încât nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, în noi însine, ne-am socotit ca osânditi la moarte, ca sa nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel Ce înviaza pe cei morti” (2 Cor. 8, 9). Din aceasta pricina, trebuie sa veghem cu luare-aminte la noi însine, ca sa nu socotim ca avem prin noi însine vreo fapta buna, vreo însusire vrednica de lauda sau înzestrare fireasca deosebita, si chiar stare harica; pe scurt, sa nu socotim ca avem prin noi însine ceva bun. „Ce ai tu”, spune Apostolul, „pe care sa nu-l fi primit” (I Cor. 4, 7) de la Dumnezeu? De la Dumnezeu avem si viata, si cea de-a doua nastere, si toate însusirile firesti, toate darurile, atât sufletesti cât si trupesti. Noi suntem datornicii lui Dumnezeu! Datoria noastra este cu neputinta de platit! Cugetând astfel cu privire la noi însine, în sufletul nostru ia nastere de la sine starea potrivnica „parerii”, stare pe care Domnul a numit-o „saracie cu duhul”, pe care a fericit-o. (Mat.5, 3). Mare nenorocire este a ne abate de la învatatura dogmatica si morala a Bisericii; de la învatatura Sfântului Duh, printr-o filozofare oarecare! Aceasta este „înaltarea care se ridica împotriva întelegerii Dumnezeiesti”. Trebuie sa rasturnam aceasta întelegere si sa o supunem „ascultarii lui Hristos” (2 Cor. 10, 4, 5).

Ucenicul: Este vreo legatura între primul fel de înselare si cel de-al doilea?
Staretul: Între aceste doua feluri de înselare întotdeauna este o legatura. Primul fel de înselare este întotdeauna unit cu cel de-al doilea, cu „parerea”. Celui care alcatuieste chipuri amagitoare, prin mijlocirea puterii firesti de închipuire si îmbina aceste chipuri prin mijlocirea fanteziei, într-o priveliste care-l vrajeste, celui care îsi supune întreaga fiinta înrâuririi amagitoare si puternice a acestei privelisti, totdeauna i se „pare”, din nefericire, ca aceasta priveliste ia nastere prin lucrarea harului Dumnezeiesc, ca simtirile inimii pe care le stârneste ea sunt simtiri venite prin har. Cel de-al doilea fel de înselare, adevarata „parere”, lucreaza fara a alcatui privelisti amagitoare: el se multumeste cu alcatuirea unor simtiri si stari harice masluite, din care se naste o parere mincinoasa, strâmba, despre orisice fel de nevointa duhovniceasca. Cel care se afla în înselarea prin „parere” capata o întelegere mincinoasa a tot ceea ce îl înconjoara. El este înselat si înlauntrul sau, si din afara. Închipuirea lucreaza cu multa putere în cei amagiti prin „parere”, însa lucreaza numai si numai pe tarâmul imaginarului. Ea nu se îndeletniceste de fel (sau se îndeletniceste foarte rar) cu zugravirea în închipuire a raiului, a salasurilor si camarilor de sus, a luminii si bunei-miresme ceresti, a lui Hristos, a îngerilor si a sfintilor; ea alcatuieste întotdeauna parute stari duhovnicesti, strânsa prietenie cu Iisus („Urmarea lui Hristos” a lui Thoma de Kempis, cartea 2, cap.8), launtrica împreuna-vorbire cu El („Urmarea”, cartea 3, cap.1), descoperiri tainice („Urmarea”, cartea 3, cap.13), glasuri, desfatari; zideste pe temelia lor o întelegere mincinoasa despre sine si despre nevointa crestina, zideste îndeobste, un fel mincinos de a gândi si o întocmire mincinoasa a inimii, duce la betia de sine, ba la înfierbântare si extaz. Aceste simtiri felurite apar prin lucrarea subtire a slavei desarte si a patimii dulcetii: în urma acestei lucrari, sângele capata o miscare pacatoasa, amagitoare, ce se înfatiseaza ca desfatare a harului, iar slava desarta si patima dulcetii sunt stârnite de cugetarea semeata, acest tovaras nedespartit al „parerii”. O trufie grozava, asemenea trufiei demonilor, alcatuieste însusirea de capetenie a celor ce si-au însusit unul din aceste doua feluri de înselare. Pe cei amagiti de primul soi de înselare, trufia îi aduce într-o stare de nebunie vadita; în cei amagiti de cel de-al doilea soi, aceasta, pricinuindu-le si lor o anume vatamare a mintii, mai putin vadita, numita în Scriptura „stricare a mintii” (2 Tim. 3, 8) ei bine, aceasta ia chipul smereniei, evlaviei, întelepciunii, dar poate fi cunoscuta dupa roadele sale amare. Cei molipsiti de „parerea” despre virtutile lor, si mai cu seama despre sfintenia lor, sunt în stare si gata de orice uneltire, de orice fatarnicie, viclenie si amagire, de orice fapta rea. Ei sufla cu vrajba neîmpacata împotriva slujitorilor adevarului, napustindu-se asupra lor cu ura încrâncenata, atunci când acestia nu recunosc în cei înselati starea pe care „parerea” îi face sa creada ca o au si o arata în vazul lumi oarbe cu duhul.

Ucenicul: Sunt, oare si stari duhovnicesti, care vin din harul Dumnezeiesc, de pilda, acea stare în care se gusta dulceata si bucuria duhovniceasca, starea în care se descopera tainele crestinatatii, starea în care se face simtita în inima salasuirea Sfântului Duh, starea în care nevoitorul lui Hristos se învredniceste de vederi duhovnicesti?
Staretul: Fara îndoiala ca sunt, dar numai în crestinii care au atins desavârsirea crestina, care mai înainte s-au curatit si pregatit prin pocainta. Lucrarea treptata a pocaintei se face aratata îndeobste, prin toate felurile smereniei, si îndeosebi prin rugaciunea adusa din saracia duhului, din plâns; ea slabeste în om, treptat, lucrarea pacatului. Pentru aceasta este nevoie de nu putina vreme, si se da numai nevoitorilor adevarati, cu buna-hotarâre, prin Dumnezeiasca Pronie, care vegheaza neadormit asupra noastra. Lupta cu patimile este nespus de folositoare: ea duce, mai presus de orice, la saracia cu duhul. Având scopul de a ne folosi cu adevarat, Judecatorul si Dumnezeul nostru „rabda îndelung” pentru noi, si nu degraba „va rasplati potrivnicului” ( Luca 18, 7) nostru pacatul. Atunci când patimile slabesc, aceasta se întâmpla cel mai adesea spre sfârsitul vietii (Viata lui Teofil, a lui Pimen cel Bolnav, a lui Ioan Multpatimitorul (Patericul Lavrei Pecerska), atunci încep sa apara, putin câte putin, starile duhovnicesti, care se deosebesc cu nespusa osebire de starile alcatuite de catre „parere”. Mai întâi, intra în casa sufletului plânsul cel din har, o curateste si o albeste pentru primirea darurilor care urmeaza plânsului, potrivit asezamintelor legii duhovnicesti. Omul trupesc nu poate nicicum, prin nici un mijloc, sa îsi închipuie starile duhovnicesti, si nici din plânsul cel din har nu poate sa înteleaga nimic: cunoasterea acestor stari nu se deosebeste altfel decât prin cercare ( Sfântul Isaac Sirul, cuvântul 55). Darurile duhovnicesti sunt împartite cu Dumnezeiasca întelepciune, care vegheaza ca vasul cel cuvântator ce trebuie sa primeasca în sine darul sa poata primi în sine fara vatamare puterea darului. Vinul nou strica burdufurile vechi (Mat.9,7). E vrednic de luare-aminte faptul ca în vremea de acum, darurile duhovnicesti sunt împartite cu cea mai mare economie, potrivit slabanogirii de care este cuprinsa, îndeobste crestinatatea. Darurile acestea slujesc aproape numai spre a îndestula trebuintele mântuirii. Dimpotriva, „parerea” îsi cheltuieste darurile sale cu o risipa neistovita si cu cea mai mare grabire.
            Semnul de obste al starilor duhovnicesti este adânca smerenie si smerita cugetare, unita cu gândul omului ca este mai prejos decât toti, cu dragostea evanghelica fata de oricare semen, cu nazuinta de a fi în însingurare. Aici nu prea este loc pentru „parere”, întrucât smerenia sta în lepadarea oricarei destoinicii proprii, în adevarata marturisire a Rascumparatorului, în a-si pune în El toata nadejdea si reazimul: iar „parerea” sta în socotinta ca însusirile bune daruite de Dumnezeu le are omul de la sine, si în nascocirea pentru sine a unor însusiri bune care nu sunt de fapt. Ea este unita cu nadajduirea în sine, cu marturisirea rece si numai la aratare a Rascumparatorului. Dumnezeu este proslavit de înselat doar cu scopul de a se proslavi pe sine, asa cum a facut Fariseul. Cei tinuti de „parere” sunt dedati în cea mai mare parte, patimii dulcetii, chiar daca se falesc cu cele mai înalte stari duhovnicesti, nemaipomenite în adevarata nevointa ortodoxa; unii dintre ei se înfrâneaza de la înrobirea grosolana fata de patima dulcetii, dar asta numai pentru ca în ei precumpaneste pacatul pacatelor, trufia.[…]

Ucenicul: Spui ca lucrarea „Urmarea lui Hristos” a fost scrisa din amagire de sine; totusi, ea are o multime de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe!
Staretul: Tocmai ca acestia, fiind extaziati de valoarea ei, îsi dau cu parerea despre aceasta valoare fara sa aiba nici o pricepere. În înainte-cuvântarea traducatorului rus la cartea „Urmarea lui Hristos” editia din anul 1834, tiparita la Moscova se spune: „Un foarte luminat barbat rus, ortodox obisnuia sa spuna: „Daca mi s-ar cere parerea as îndrazni sa asez scrierea lui Kempis îndata dupa Sfânta Scriptura”. Aceasta sentinta atât de hotarâta da unui scriitor de alta lege deplina întâietate asupra tuturor Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se rosteste, pune parerea sa mai presus de asezamintele întregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfintilor Parinti ca fiind de Dumnezeu însuflate, rânduind citirea lor nu numai spre zidirea sufleteasca a tuturor fiilor sai, ci si ca îndreptar pentru dezlegarea problemelor bisericesti. În scrierile Parintilor se afla pastrata o mare comoara duhovniceasca, crestina si bisericeasca: predania dogmatica si morala a Sfintei Biserici. Este vadit ca „Urmarea lui Hristos” este cea care l-a adus pe sus-pomenitul barbat într-o asemenea stare care sa-l faca a se rosti într-un fel atât de îndraznet, atât de gresit, atât de trist. Aceasta este amagirea de sine! Aceasta este înselare! Ea a luat fiinta din pareri mincinoase; parerile mincinoase au luat nastere din simtirile gresite împartasite de cartea cu pricina. În aceasta carte traieste si din aceasta carte rasufla ungerea duhului celui viclean, care îi linguseste pe cititorii ei, îmbatându-i cu otrava minciunii, otrava îndulcita cu mirodeniile subtiri ale semetei cugetari, slavei desarte si patimii dulcetii. Cartea îi poarta pe cititorii sai drept spre partasia cu Dumnezeu, fara a-i curati, mai înainte, prin pocainta: de aceea si stârneste o deosebita aplecare spre ea în oamenii patimasi, care nu au batut cararea pocaintei, care nu au fost preveniti cu privire la amagirea de sine si la înselare, care nu au luat povata din învatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, cum sa vietuiasca dupa legea duhovniceasca. Cartea lucreaza cu putere asupra sângelui si nervilor, îi atâta, si de aceea ea place cu osebire oamenilor robiti simturilor: de aceasta carte poti sa te îndulcesti fara a te lepada de despartirile grosolane ale simturilor. Cugetarea semeata, subtirea patima a dulcetii si slava desarta sunt înfatisate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc.[…]

Ucenicul: Mai sunt si alte feluri de înselare?
Staretul: Toate felurile, în parte ale amagirii de sine, si amagirii de catre demoni se leaga de cele doua feluri de capetenie pe care le-am pomenit mai sus, si vin fie din lucrarea gresita a mintii, fie din lucrarea gresita a inimii. Raspândita este mai ales lucrarea „parerii”. Nu fara temei s-a facut de catre unii legatura între starea de amagire de sine si înselare, si întocmirea sufleteasca a acelor monahi care, lepadând deprinderea rugaciunii lui Iisus si îndeobste lucrarea mintii, se multumesc doar cu rugaciunea cea din afara, adica doar cu a lua parte nelipsit la slujbele bisericesti si a plini fara stirbire pravila de chilie, care este alcatuita doar din cântari de psalmi si rugaciuni facute cu gura si cu glasul. Acestia nu pot scapa de „parere”, dupa cum lamureste staretul Vasile de la Poiana Marului în înainte-cuvântarea la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, întemeindu-se cu precadere pe scrierile Preacuviosilor Grigore (cel pomenit mai sus) si Simeon, Noul Teolog. Semnul ca „parerea” s-a furisat în nevoitori se face aratat atunci când acestia încep sa creada despre sine ca vietuiesc întru luare-aminte si adesea îi dispretuiesc pe ceilalti din trufie, vorbind lucruri urâte despre ei; se socotesc vrednici, dupa parerea lor, de a fi pastori ai oilor si calauzitori ai lor, asemanându-se prin aceasta orbului care se apuca sa arate calea altor orbi (despre cel de-al doilea fel al luarii-aminte si rugaciunii).[…]

Sfântul Ignatie Briancianinov ,,Despre Înselare” Editura: Schitul românesc Lacu Sf Munte Athos 1999
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim


~ WebMaster: Mihail Bacauanu | Site-uri: Eresul Catolic ~ Despre Masonerie ~ Despre Harry Potter | Blog: Sceptik ~