[…]Preacuviosul Avva Dorotei spune ca „smerenia se plasmuieste în chip firesc în suflet în urma lucrarii poruncilor evanghelice. Aici se întâmpla acelasi lucru ca atunci când învata cineva stiintele ori mestesugul tamaduirii. Atunci când le învata si le deprinde bine cineva, îi intra în obicei, fara ca el sa poata spune si tâlcui cum s-a întâmplat aceasta, fiindca sufletul s-a obisnuit cu lucrul îndeletnicindu-se cu el în chip statornic. La fel si cu dobândirea smereniei: din faptuirea poruncilor se naste obiceiul smerit, ce nu poate fi tâlcuit în cuvinte”. Din aceasta învatatura a Preacuviosului Avva Dorotei reiese limpede ca cel ce doreste a dobândi smerenie este dator a cerceta cu osârdie Evan­ghelia si cu aceeasi osârdie a împlini toate poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Lucratorul poruncilor evanghelice poate ajunge la cunoasterea pacatoseniei sale si a pacatoseniei întregii omeniri si, în fine, la constiinta si încredintarea ca el este cel mai pacatos si mai rau dintre toti oamenii.

Ucenicul: Mi se pare ca este o nepotrivire. Cum poate cel ce împlineste cu toata râvna poruncile evanghelice sa ajunga la constiinta ca este cel mai mare pacatos? Urmarea ar trebui sa fie cu totul dimpotriva. Cel ce savârseste necontenit faptele bune, si le savârseste cu deosebita râvna, nu poate sa nu se vada pe sine îmbunatatit.
Staretul: Ceea ce spui tu îi priveste pe cei ce fac binele cel parut „din sine”, din firea lor cea cazuta. Cel ce face acest bine, dupa întelegerea sa, dupa aplecarea si ghesul inimii sale, nu poate sa nu vada acest bine, nu poate sa nu fie multumit si sa nu se încânte de el; singur se slaveste în desert cu el si se desfata de laudele omenesti, le cauta, le cere, se mânie pe cei ce nu vor sa îl laude si-i vrajmaseste. Îsi socoteste faptele bune; dupa multimea lor îsi face si parerea despre sine si, potrivit parerii despre sine, îsi alcatuieste si parerea despre aproapele, ca fariseul pomenit în Evanghelie. Acest fel de lucrare îl aduce pe om la parerea ca este drept, da nastere unor „drepti” care sunt lepadati de Domnul si se leapada de El sau Îl marturisesc numai la aratare si în chip rece, cu o marturisire moarta (Mt. 9, l3). Plinirea poruncilor evanghelice naste urmari cu totul potrivnice. Îndata ce începe sa le plineasca, nevoitorul vede ca le plineste în chip foarte neîndestulator, necurat, ca în fiecare clipa e abatut de patimile sale, adica de vointa vatamata, spre lucrarea neîngaduita de porunci. Dupa aceea, el va vedea cu limpezime ca firea cazuta este vrajmasa Evangheliei. Lucrând cu din ce în ce mai multa putere dupa Evanghelie, i se descopera din ce în ce mai deslusit cât de neîndestulatoare sunt faptele lui bune, i se descopera multimea aplecarilor si încredintarilor sale, nefericita stare a firii cazute, în­strainate de Dumnezeu, care a dobândit fata de Dum­nezeu o asezare vrajmasa. Cercetând viata sa trecuta, vede ca ea a fost un lant necontenit de pacate, de caderi, de fapte ce L-au mâniat pe Dumnezeu, si cu inima nefatarnica se recunoaste pe sine drept cel mai mare pacatos, vrednic de muncile vremelnice si de cele vesnice, care are neaparata si deplina nevoie de Rascumparatorul, ce are în El singura nadejde de mântuire. Lucrarea poruncilor naste în el pe nesimtite o astfel de parere despre sine. Se poate spune fara gres ca cel ce se calauzeste în vietuirea sa dupa Evanghelie nu se va da în laturi sa dea încredintare deplina ca nu cunoaste în sine nici macar o singura fapta buna. El socoate felul în care plineste poruncile o schimonosire si spurcare a lor, precum graieste Sfântul Petru Damaschinul. „Învata-ma sa fac voia Ta” (Ps. 142, 11), striga el plângând catre Dumnezeu, „acea voie pe care Tu mi-ai poruncit s-o fac, pe care ma straduiesc s-o fac, însa nu pot, fiindca firea mea cazuta nu o pricepe si nu i se supune. Zadarnice au fost si vor fi sfortarile mele, daca Tu nu-mi vei tinde mâna de ajutor. Duhul Tau Cel Bun, si numai El, ma va calauzi la pamântul cel drept” (Ps. 142, 12). „Binele nu poate fi crezut si nici lucrat altminteri fara numai în Hristos Iisus si în Duhul Sfânt”, a spus Preacuviosul Marcu Ascetul.

Ucenicul: O asemenea parere despre sine nu duce, oare, la trândavire sau deznadejde?
Staretul: Ea duce la crestinism. Tocmai pentru acest fel de pacatosi S-a pogorât Domnul pe pamânt, precum Însusi a aratat: N-am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta (Mt. 9, 13). Tocmai acest fel de pacatosi pot din tot sufletul sa-L primeasca si sa-L marturiseasca pe Rascumparatorul.

Ucenicul: Sa presupunem ca prin lucrarea dupa în­dreptarul poruncilor evanghelice ajung la cunoasterea si recunoasterea pacatoseniei mele; dar cum sa ajung a ma socoti mai pacatos decât toti oamenii, printre care se afla nelegiuiti, raufacatori cumpliti?
Staretul: Aceasta este, din nou, o urmare fireasca a nevointei. Daca în fata ochilor nostri se afla doua lu­cruri si pe unul dintre ele îl cercetam cu toata luarea aminte si fara contenire, iar pe celalalt nu îl bagam deloc în seama, asupra celui dintâi ne facem o parere limpede si amanuntita, iar în privinta celuilalt ramânem cu cunostintele cele mai superficiale. Cel ce lucreaza poruncile evanghelice are ochii mintii pururea atintiti asupra pacatoseniei sale; marturisindu-o lui Dumnezeu si plângând pentru ea, se îngrijeste sa descopere în sine noi rani si pete. Descoperindu-le cu ajutorul lui Dumnezeu, sârguieste iarasi spre noi descoperiri de acest fel, tras de dorinta curatiei bineplacute lui Dumnezeu. La greselile aproapelui nu se uita. Daca ajunge, din întâmplare, sa vada vreo greseala a aproapelui, nu se uita la ea decât superficial si în treacat, asa cum obisnuiesc oamenii care sunt prinsi cu lucruri însemnate. Din însusi felul sau de a vietui, reiese în chip firesc si logic parerea despre sine ca este pacatosul pacatosilor. Aceasta asezare sufleteasca o cer de la noi Parintii. Fara asemenea parere despre sine, însasi nevointa rugaciunii e socotita de Sfintii Parinti ca ratacita. Un oarecare frate i-a zis Preacuviosului Sisoe cel Mare: „Vad ca în mine ramâne aducerea aminte necurmata de Dumnezeu”. Preacuviosul a raspuns: „Nu e lucru mare acesta, ca gândul tau este la Dumnezeu: mare lucru este a te vedea pe tine mai jos decât toata zidirea”. Temelia rugaciunii este cea mai adânca smerenie. Când smerenia este neîndestulatoare, nevointa lesne se pleaca spre amagire de sine si înselare demonica.[…]
            Preacuviosul Avva Dorotei pune la începutul înva­taturii sale despre smerenie, ca pe o piatra unghiulara, spusa unuia dintre sfintii stareti: „Mai înainte de toate ne trebuie smerita cugetare si trebuie sa fim gata ca la orice cuvânt pe care îl auzim sa raspundem iarta-ma, fiindca prin smerita cugetare se sfarâma toate sagetile vrajmasului si potrivnicului”. În lepadarea dezvinovatirilor, în învinuirea de sine si în a cere iertare în toate împrejurarile în care oamenii se grabesc de obicei sa se dezvinovateasca: în acestea, zic, se cuprinde marea agonisire de taina a sfintei smerenii. De aceasta s-au tinut si pe aceasta au poruncit-o toti Sfintii Parinti.[…]
            Preacuviosul Pimen cel Mare spunea: „Cadem în multe ispite, fiindca nu pazim rânduiala cuvenita numelui nostru. Nu vedem, oare, ca femeia cananeeanca a primit numirea data ei, si Mântuitorul a mângâiat-o? (Mt. 15,27 si urm.). Asemenea si Avigail a zis lui David: Întru mine este nedreptatea mea (1 Împ. 24, 24), si David, auzind aceasta, a îndragit-o? Avigail este chipul sufletului, iar David, al lui Dumnezeu: daca sufletul se va învinui pe sine înaintea Domnului, Domnul îl va iubi”. L-au întrebat pe cel Mare: „Ce înseamna înaltat ?“ (Lc. 16, 15) El a raspuns: „Îndreptatirea de sine. Nu cauta sa te dezvinovatesti, si vei afla odihna”. Cel care nu se dezvino­vateste este calauzit de smerita cugetare, iar cel care se dezvinovateste, de cugetarea semeata. Teofil, patriar­hul Alexandriei, a cercetat odata muntele Nitriei. În acest munte petrecea o numeroasa obste de monahi, care duceau viata isihasta. Avva muntelui era un barbat de mare sfintenie. Arhiepiscopul l-a întrebat: „Parinte, care este, dupa parerea ta, cel mai însemnat lucru în calea calugariei ?“ Avva a raspuns: „Neîncetata învinuire si osândire de sine”, la care arhiepiscopul a zis: „Asa-i! Afara de aceasta, alta cale nu este”.
            Voi încheia sarmana mea învatatura despre smerenie prin învatatura Preacuviosului Ioan Proorocul despre aceasta virtute. „Smerenia înseamna ca niciodata sa nu socotim ca e ceva de capul nostru, în toate sa ne taiem voia, sa ne supunem tuturor, fara de tulburare sa purtam tot ce ne loveste din afara. Aceasta este smerenia cea adevarata, în care nu îsi afla loc slava desarta. Smerit cugetatorul nu trebuie sa îsi arate smerenia prin smerita vorbire, ci de ajuns îi este sa spuna „iarta-ma” sau „roaga-te pentru mine”. Nu trebuie nici sa caute de voia sa a împlini munci umile: acest lucru, ca si cel dintâi (adica smerita vorbire), duce la slava desarta, împiedica sporirea si aduce mai multa vatamare decât folos; dar atunci când i se porunceste, nu se cuvine lui a grai împotriva, ci a plini cu smerenie, aceasta duce la sporire”.

Ucenicul: Oare întrebuintarea unor cuvinte smerite, ce se numeste smerita vorbire, este vatamatoare de suflet? Mi se pare ca ea se potriveste foarte bine monahului si îi zideste foarte pe mireni, care se umilesc auzind smerita vorbire a monahului.
Staretul: Domnul a zis: Ce folos este omului de ar dobândi lumea toata, iar sufletul sau îsi va pierde? (Mt. 16, 26). Raul nu poate fi nicidecum pricina a binelui. Fatarnicia si dorinta de a placea oamenilor nu pot fi pricina de zidire: ele pot placea lumii, fiindca dintotdeauna i-au placut; ele pot atrage lauda lumii; fiindca dintotdeauna au atras-o; pot atrage dragostea si încrederea lumii, fiindca dintotdeauna le-a atras. Lumea iubeste ceea ce e al sau; ea lauda pe cei în care aude duhul sau (In. 15, 18-20). Încuviintarea de catre lume a smeritei vorbiri este deja o pricina de osânda pentru ea. Domnul ne-a poruncit a savârsi în taina toate faptele bune (Mt. 6), iar smerita vorbire este smerenie de ochii oamenilor. Ea este prefacatorie, amagire în primul rând de sine, iar apoi a celorlalti; fiindca tainuirea de catre om a faptelor sale bune este una din însusirile smereniei, iar prin smerita vorbire si încercarea de a parea smerit tainuirea aceasta se pierde. „Aflându-te în obstea ta”, graieste Sfântul Ioan Scararul, „ia seama la tine ca nicidecum sa nu te arati mai drept decât fratii în vreun lucru oarecare altminteri vei face un îndoit rau: pe frati îi vei rani cu fatarnicia si prefacatoria ta, iar în tine însuti vei da nastere, fara îndoiala, semetei cugetari. Fii râvnitor în suflet fara a arata în nici un fel aceasta trupeste, nici cu chipul, nici cu vorba”.[…]

Ucenicul: Lamureste-ma prin niste pilde; în ce chip se naste smerenia din smerita cugetare, si smerita cugetare din smerenie?
Staretul: Am cunoscut în treacat un monah care era supus neîncetat necazurilor de tot felul, prin care, precum spunea el, binevoise Dumnezeu sa îi înlocuiasca staretul duhovnicesc. În ciuda necontenitelor sale necazuri, îl vedeam pe monah aproape întotdeauna linistit, adesea bucuros. Se îndeletnicea cu Cuvântul lui Dumnezeu si rugaciunea mintii. L-am rugat sa-mi descopere, spre folosul sufletului meu, izvorul mângâierii sale. Mi-a raspuns: Mângâierea mi-o datorez milei lui Dumnezeu si scrierilor Sfintilor Parinti, catre care mi-a fost daruita iubire înca din pruncie. Când navalesc asupra mea necazurile, uneori repet cuvintele tâlharului ce de pe cruce a marturisit dreptatea judecatii lui Dumnezeu împlinite prin judecata oamenilor, si prin aceasta marturisire a intrat întru cunoasterea Mântuitorului. Zic: Cele vrednice dupa faptele mele iau: pomeneste-ma, Doamne, întru Împaratia Ta (Lc. 23, 41-42). O data cu aceste cuvinte se revarsa pace si liniste în inima. În alte dati ma împotrivesc gândurilor de întristare si tulburare prin spusele Mântuitorului: Cela ce nu va lua crucea sa si nu va veni dupa Mine, nu este vrednic de Mine (Mt. 10, 38); atunci, tulburarea si întristarea sunt înlocuite de pace si bucurie. Alte asemenea cuvinte ale Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti au aceeasi lucrare. Cuvintele „Slava lui Dumnezeu pentru toate!” sau „Faca-se voia Domnului” lucreaza în chip cu totul multumitor împotriva mâhnirii celei cu multe laturi. Ciudat lucru! Uneori, din pricina puternicei lucrari a întristarii se pierde toata puterea sufletului; sufletul parca îsi pierde putinta de a mai simti ceva: în acest timp încep sa spun cu voce tare, în chip silit si masinal, numai cu limba, „Slava lui Dumnezeu!”, si sufletul, auzind slavoslovirea lui Dumnezeu, începe, putin câte putin, sa se învioreze, apoi sa se îmbarbateze, sa se linisteasca si sa capete mângâiere. Cei asupra carora Dumnezeu îngaduie sa vina necazuri nu ar putea sa le tina piept acestora daca nu i-ar sprijini în chip tainic ajutorul si harul lui Dumnezeu. Iarasi: fara necazuri omul nu poate dobândi acea mângâiere tainica, adeva­rata mângâiere, ce i se daruieste dupa masura necazului sau, precum a spus Psalmistul: Dupa multimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Ps. 113, 19). Odata mi s-a întins o cursa primejdioasa. Aflând despre ea si neavând nici un fel de mijloc spre a o preîntâmpina, m-am întristat pâna la istovire. Am mers în chilia mea si, îndata ce am rostit aceste cuvinte ale Mântuitorului pe care mi le amintisem: Sa nu se tulbure inima voastra: credeti în Dumnezeu, si întru Mine credeti (In. 14, 1), tristetea a pierit; în locul ei m-a cuprins o bucurie negraita: am fost silit sa ma întind pe pat, si toata ziua am fost ca beat, iar în minte repetam acele cuvinte ce îmi revarsau mângâiere în suflet: credeti în Dumnezeu si întru Mine credeti. Pricina tulburarii inimii este necredinta; pricina linistii inimii, a pacii harice a inimii, este credinta. Atunci când lu­creaza cu îmbelsugare credinta, întreaga fiinta a omului se cufunda într-o îndulcire duhovniceasca si prea-mângâietoare de sfintita pace a lui Hristos, parca hranindu-se si umplându-se în chip covârsitor de aceasta simtire. Îmbatata de ea, fiinta omului se face nesimtitoare fata de sagetile tulburarii. Pe buna dreptate au grait Parintii: „credinta este smerenie”, a crede înseamna a petrece întru smerenie si bunatate”. Aceasta întelegerea credintei si smereniei se dobândeste prin sfintele cercari ale vietii calugaresti neratacite.
            Uneori, Dumnezeu îngaduie ca necazurile sa chinuie sufletul vreme îndelungata. Odata, din pricina unui necaz neasteptat, am simtit ca o lovitura în inima si trei luni am petrecut în chilie fara sa mai ies, scuturat ca de friguri din pricina zdruncinarii nervoase. „Dum­nezeu face pururea cu noi lucruri mari si anevoie de urmat, slavite si preaminunate”. Trebuie sa întelegem ca suntem zidiri ale Lui, care se afla în deplina Lui putere, drept aceea, întru desavârsita supunere „pe noi însine, si unii pe altii, si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”. Nu ma voi da în laturi a-ti po­vesti si urmatoarea întâmplare vrednica de luare amin­te, ce lamureste întrucâtva lucrarea nemijlocit din ini­ma a smereniei, fara gândul premergator al smeritei cugetari. Odata am fost supus pedepsei si necinstirii. Pe când se întâmpla aceasta, am simtit deodata fierbinteala în tot trupul meu si o anumita omorâre trupeasca de netâlcuit în cuvinte, dupa care fara de veste a izvorât din inima mea dorinta aprinsa de a fi rusinat înaintea a tot poporul si batut de calau în piata pentru pacatele mele. Ma înrosisem la fata; o negraita bucurie si dulceata au cuprins întreaga mea fiinta; din pricina lor doua saptamâni am ramas într-o stare de rapire, ca în afara de sine. Atunci am înteles limpede si întocmai ca sfânta smerenie din mucenici, în unire cu dragostea Dumnezeiasca, nu se putea satura cu nici un fel de cazne. Mucenicii primeau caznele cele cumplite ca pe niste daruri, ca pe o bautura racoritoare, ce alina setea de smerenie aprinsa în ei. Smerenia este har netâlcuit al lui Dumnezeu, patrunsa în chip de nepatruns doar prin simtirea duhovniceasca a sufletului.

Ucenicul: Mi-ai fagaduit ca îmi vei lamuri în ce fel se lucreaza smerenia prin rugaciune.
Staretul: Legatura dintre smerenie si rugaciune este lamurita foarte deslusit de catre Preacuviosul Avva Dorotei. „Necontenita îndeletnicire cu rugaciunea”, graieste sfântul, „lucreaza împotriva trufiei. Este învederat ca cel smerit si evlavios, stiind ca nu este cu putinta a savârsi nici o fapta buna fara de ajutorul si acoperamântul lui Dumnezeu, nu înceteaza a se ruga cu staruinta lui Dumnezeu sa faca mila cu el. Cel ce se roaga mereu lui Dumnezeu, daca se va învrednici a face vreun lucru dupa cuviinta, stie prin mijlocirea Cui a facut acel lucru si nu poate sa se înalte ori sa-l puna pe seama puterii sale, ci pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile sale, Îi multumeste fara încetare si I se roaga necurmat, tremurând ca nu cumva sa se lipseasca de ajutorul de sus, ca sa nu se descopere astfel ne­putinta sa. Acesta se roaga din smerenie”. Daca cine­va se învredniceste în timpul rugaciunii de strapunge­rea care se naste din rugaciunea cu trezvie, acela stie din cercare ca tocmai în pretioasele clipe de strapun­gere apar în el gândurile smeritei cugetari, care deprind pe om cu simtamântul smereniei. Acest lucru se savârseste mai ales atunci când strapungerea este însotita de lacrimi. Cu cât vin mai adesea rastimpurile de strapungere, cu atât se îndesesc si rastimpurile când lucratorul rugaciunii se face ascultator al tainicei învataturi despre smerenie, cu atât se adânceste lu­crarea acestei învataturi în inima lui. Strapungerea statornica tine sufletul în smerenie statornica, în starea de necontenita rugaciune si cugetare la Dumnezeu. Sfintii Parintii baga de seama ca, întocmai pe dos fata de slava desarta, care împrastie gândurile omului prin lumea larga, smerenia le aduna în suflet: îl trece pe om de la contemplarea stearpa si usuratica a întregii lumi la mult roditoarea si adânca vedere de sine, la linistirea mintii, la acea stare pe care o pretinde adevarata rugaciune si care se naste prin rugaciunea cu trezvie. În fine, lucrarea harica a smereniei si lucrarea harica a rugaciunii sunt una si aceeasi lucrare, precum s-a spus la începutul împreuna vorbirii noastre. Aceasta lucrare se arata în doua chipuri: în smerenia urmatoare lui Hristos si în iubirea dumnezeiasca, care-i cea mai înalta lucrare a rugaciunii. Aceasta lucrare este a Domnului nostru Iisus Hristos, Care traieste si lucreaza prin mij­locirea Sfântului Duh, în chip de negrait si nepatruns, în vasele Sale cele alese. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim