(a se vedea mai pe larg cartea: Sfântul Ignatie Briancianinov „Despre înselare” Editura: Schitul românesc Lacu, Sf Munte Athos, 1999)

Ucenicul: Nu ti s-a întâmplat vreodata sa vezi pe cineva venit în stare de înselare draceasca din pricina zburdarii închipuirii în vremea rugaciunii?
Staretul: Ba mi s-a întâmplat. Un oarecare functionar care traia în Petersburg se nevoia cu asprime la rugaciune, fapt pentru care a ajuns într-o stare neobisnuita. Despre nevointa lui si urmarile sale el i-a facut cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acoperamântul Maicii Domnului, care este în Kolomno. Protoiereul, vizitând o oarecare manastire din eparhia Sankt-Petersburg, I-a rugat pe unul dintre monahii acelei manastiri sa stea de vorba cu functionarul. „Starea ciudata în care a ajuns functionarul din pricina nevointei, a spus cu mult bun simt protoiereul, ar putea fi lamurita mai lesne de niste traitori în manastire, ca unii ce sunt mai deprinsi cu amanuntele si întâmplarile neprevazute ale nevointei ascetice.” Monahul s-a învoit. Dupa oarecare vreme, functionarul a venit în manastire. La convorbirea dintre el si monah am fost si eu de fata. Functionarul a început îndata sa povesteasca despre vedeniile sale: ca vede mereu la rugaciune lumina venind din icoane, simte buna-mireasma, iar în gura o dulceata neobisnuita si asa mai departe. Monahul, ascultând aceasta istorisire, I-a întrebat pe functionar: „Nu v-a trecut prin gând sa va puneti capat zilelor?”. „Cum sa nu, a raspuns functionarul, m-am aruncat, deja, o data în Fontanka, însa m-au scos”. S-a aratat ca functionarul întrebuinta acel fel de rugaciune, descris de Sfântul Simeon, care aprinde închipuirea si sângele, omul capatând, între timp, o putere nemaipomenita de postire aspra si priveghere. La starea de amagire de sine pe care omul si-o alege de bunavoie, diavolul si-a adaugat lucrarea sa, înrudita cu aceasta stare, iar amagirea de sine omeneasca a trecut în vadita înselare diavoleasca. Functionarul vedea lumina cu ochii cei trupesti: buna-mireasma si dulceata pe care le simtea atârnau de simturile trupesti. Dimpotriva, vedeniile sfintilor si starile lor cele mai presus de fire sunt pe de-antregul duhovnicesti: nevoitorul devine în stare sa le primeasca abia dupa deschiderea ochilor sufletului sau de catre harul dumnezeiesc, înviind deopotriva si celelalte simturi ale sufletului, care pâna atunci petreceau în nelucrare (Preacuviosul Simeon Noul Teolog, Cuvântul despre credinta); la vedenia daruita de har iau parte si simturile cele trupesti ale sfintilor, dar numai atunci când trupul trece din starea patimasa în cea despatimita. Monahul a început sa încerce a-l convinge pe functionar sa paraseasca felul de rugaciune întrebuintat de el, lamurindu-i cât de gresit este acest fel de rugaciune si cât de gresita este starea la care se ajunge prin el. Functionarul s-a împotrivit sfatului cu încapatânare. „Cum sa ma lepad de un har vadit!”, a raspuns el împotriva. [...]
            Dupa ce functionarul a plecat, l-am întrebat pe monah: „De unde v-a trecut prin gând sa-l întrebati pe functionar despre încercarea de a-si lua viata?”. Monahul a raspuns: „Asa cum în timpul plânsului celui dupa Dumnezeu vin clipe de neobisnuita împacare a constiintei, lucru care alcatuieste mângâierea celor ce plâng, si în timpul desfatarii celei mincinoase, aduse de înselarea draceasca, vin clipe în care înselarea îsi leapada, cum ar veni, haina si se lasa gustata asa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cumplite! Amaraciunea lor si deznadejdea pricinuita de aceasta amaraciune sunt de nesuferit. În aceasta stare în care îl aduce înselarea i-ar fi mai usor celui înselat s-o recunoasca pe aceasta si sa ia masuri spre a se vindeca. Vai! începutul înselarii este trufia, iar roada ei, trufia cea peste masura. Cel înselat, socotindu-se vas al harului dumnezeiesc, dispretuieste mântuitoarele preîntâmpinari ale celor apropiati, precum a bagat de seama Sfântul Simeon. Între timp, accesele de deznadejde devin din ce în ce mai puternice: în cele din urma, deznadejdea aduce la iesirea din minti si este încununat de sinucidere. [...] Rugaciunea facuta cu buzele si cu glasul e rodnica numai atunci când e împreunata cu luarea-aminte, lucru foarte rar întâlnit, pentru ca luarea-aminte se deprinde mai înainte de toate prin lucrarea rugaciunii lui lisus.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol 1, Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim