Sfanta Treime, manastirea Sucevita

Precizare: acest site reproduce, cu permisiunea autorului, cartea "Cum sa ne mantuim" aparuta in doua editii, prima editie la editura Scara, Bucuresti, iar a doua la editura Credinta Stramoseasca, Iasi. Este posibil ca pe acest site, cu timpul, sa public si alte articole semnate de acelasi autor, sau altele care consider ca se incadreaza pe profilul acestui site. Toate articolele vor avea la sfarsit trimiterea catre sursa unde au aparut.

Avva Dorotei
Sfantul Efrem Sirul
Sfantui Ioan Casian
Sfantul Ioan Gura de Aur
Sfantul Teodor Studitul
Sfantul Simeon Noul Teolog
Sfantul Nicodim Aghioritul
Sfantul Teofan Zavoratul
Sfantul Ignatie Briancianinov
Sfantul Siluan Athonitul
Sfantul Dimitrie al Rostovului
Diverse articole
web links



           


SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV
CONVORBIRI STARET - UCENIC II


Staretul:[...] „Necontenita chemare a numelui lui Dumnezeu, graieste Marele Varsanufie, e doctorie care ucide nu numai patimile, ci chiar si lucrarea lor. Precum doctorul pune doctorii sau cataplasme pe rana celui suferind, iar ele lucreaza, desi bolnavul nu stie cum se întâmpla asta, întocmai asa si numele lui Dumnezeu, fiind chemat, ucide toate patimile, chiar daca noi nu stim cum are loc aceasta.” [...]
            Sfântul Ioan Scararul sfatuieste sa închidem mintea în cuvintele rugaciunii si, ori de câte ori s-ar departa, sa o bagam iarasi în ele. Acest mecanism este deosebit de folositor si deosebit de lesnicios. Când mintea se va gasi, într-acest chip, în trezvie, atunci si inima va intra, prin strapungere, într-o stare de împreuna-simtire cu inima; rugaciunea va fi savârsita de minte si de inima laolalta. Cuvintele rugaciunii trebuie rostite deloc grabit, chiar taraganat, ca mintea sa aiba putinta de a se închide în cuvinte.[...] Patimile, aceste boli duhovnicesti ale omului, sunt pricina de capatâi a împrastierii la rugaciune. Pe masura ce slabesc patimile, se micsoreaza si împrastierea. Patimile sunt înfrânate si omorâte, putin câte putin, prin ascultarea cea adevarata, prin lepadarea de sine si smerenia ce izvorasc din adevarata ascultare. Ascultarea, lepadarea de sine si smerenia sunt faptele bune pe care se cladeste sporirea în rugaciune. Neîmprastierea ce este cu putinta omului este daruita de Dumnezeu la vremea potrivita acelui nevoitor al rugaciunii care prin staruinta si osârdie în nevointa îsi dovedeste nefatarnicia dorintei sale de a dobândi rugaciunea.
            Ieromonahul Dorotei, compatriotul nostru, mare povatuitor în viata duhovniceasca, ce se apropie prin aceasta vrednicie a sa de Sfântul Isaac Sirul, îl sfatuieste pe cel ce învata rugaciunea lui lisus sa o spuna la început cu gura. El spune ca aceasta rugaciune cu gura se va preface de la sine în rugaciune a mintii. „Din rugaciunea multa cu gura, spune ieromonahul, izvoraste rugaciunea mintii, iar din rugaciunea mintii apare rugaciunea inimii. Rugaciunea lui lisus nu trebuie rostita cu glas rasunator, ci lin, încât sa o auda doar cel ce o rosteste.” Atunci când împrastierea, mâhnirea, trândavia, lenevia lucreaza cu o putere deosebita, e foarte de folos a savârsi rugaciunea lui lisus în chip auzit: astfel, sufletul se desteapta, putin câte putin, din somnul cel greu duhovnicesc în care îl cufunda îndeobste mâhnirea si trândavia. E foarte de folos a savârsi rugaciunea lui lisus în chip auzit atunci când navalesc gândurile si închipuirile poftei trupesti si mâniei, atunci când, din lucrarea lor, se aprinde si fierbe sângele, sunt rapite pacea si linistea inimii, când mintea se clatina, slabeste, ca si cum ar fi doborâta si legata de multimea gândurilor si închipuirilor netrebnice: capeteniile rautatii cele din vazduhuri (a caror prezenta nu este data în vileag de ochii cei trupesti, însa pe care sufletul o recunoaste din lucrarea pe care o savârsesc asupra lui), auzind numele cel cumplit pentru ele al Domnului lisus, cad în nedumerire si încurcatura, se înspaimânta, nu întârzie a se îndeparta de suflet. Mijlocul înfatisat de ieromonah e foarte simplu si lesnicios. El trebuie îmbinat cu mecanismul Sfântului Ioan Scararul, adica trebuie rostita rugaciunea lui lisus în chip auzit, cu voce joasa, încât sa o auda numai cel ce se roaga, fara graba si închizând mintea în cuvintele rugaciunii: închiderea mintii în cuvintele rugaciunii este un sfat pe care îl da si ieromonahul” .[...]
            Pe cel care începe sa deprinda rugaciunea Lui lisus îl ajuta foarte mult în aceasta lucrare o pravila zilnica de chilie alcatuita dintr-un anumit numar de metanii mici si mari, pe masura puterilor. Metaniile trebuie facute fara graba, cu simtire de pocainta, si fiecare metanie sa fie însotita de rugaciunea lui lisus. O pilda de astfel de rugaciune poate fi vazuta în Cuvântul despre credinta al Preacuviosului Simeon Noul Teolog. Descriind felul în care se nevoia la rugaciune în fiecare seara tânarul Gheorghe, Sfântul Simeon spune: „El cugeta ca sta înaintea Domnului Însusi, si cadea la picioarele Lui; îl ruga pe Domnul cu lacrimi ca sa Se milostiveasca de el. În timp ce se ruga statea nemiscat ca un stâlp, neîngaduindu-si sa miste cât de putin nici cu picioarele, nici cu vreo alta parte a trupului, neîngaduind ochilor sa se întoarca în laturi iscodind: statea cu frica si cutremur mare, taind de la sine dormitarea, trândavia si lenevia”. Pentru prima oara, numarul metaniilor se poate margini la doisprezece. Acest numar poate sa creasca pe masura puterilor si a înlesnirii pe care o dau împrejurarile. O data cu înmultirea numarului de metanii trebuie sa veghem neabatut la pastrarea calitatii rugaciunii, ca sa nu ne lasam atrasi de cantitatea stearpa, vatamatoare, din pricina aprinderii trupesti. Metaniile încalzesc trupul si întrucâtva îl ostenesc: aceasta stare a trupului ajuta luarea-aminte si strapungerea. Sa ne pazim, sa ne pazim ca nu cumva aceasta stare sa se preschimbe în înfierbântare trupeasca, straina de sensibilitatea duhovniceasca, care dezvolta sensibilitatea firii cazute. Cantitatea, care este atât de folositoare atunci când asezarea launtrica si scopul sunt corecte, poate deveni foarte vatamatoare atunci când duce la înfierbântare trupeasca. Înfierbântarea trupeasca se cunoaste dupa roadele sale; prin ele se deosebeste de caldura duhovniceasca. Roadele înfierbântarii trupesti sunt: parerea de sine, nadajduirea în sine, cugetarea semeata, înaltarea, altfel spus, trufia în feluritele sale chipuri, pe care se altoieste lesne înselarea. Roadele caldurii duhovnicesti sunt: pocainta, smerenia, plânsul, lacrimile. Pravila cu metanii e cel mai lesne de savârsit atunci când mergem spre somn: în aceasta vreme, dupa ce am terminat cu grijile zilei, putem savârsi pravila mai pe îndelete si cu mai multa concentrare. Însa si dimineata sau în timpul zilei e de folos, mai ales pentru cei tineri, a face un anumit numar de metanii, de la 12 pâna la 20. Prin aceste metanii e sprijinita aplecarea spre rugaciune si rastignirea trupului, e sprijinita si întarita osârdia catre nevointa rugaciunii.
            Socot ca sfaturile pe care le-am înfatisat sunt de ajuns pentru începatorul care vrea sa deprinda rugaciunea lui lisus: „Rugaciunea, a zis Preacuviosul Meletie Marturisitorul, nu dascal cere, ci osârdie, ci grija si râvna deosebita, si Se face Dumnezeu Dascal al ei”. Sfintii Parinti, care au scris multe carti despre rugaciune pentru a da celor lucratori o idee corecta despre ea si o calauza neratacita în îndeletnicirea cu ea, îndeamna sa purcedem la fapta pentru a primi cunoasterea esentiala, fata de care învatatura prin cuvânt, fie ea si scoasa din cercare, este moarta, întunecata, de neînteles, având nevoie sa fie lamurita de cercare si sa primeasca viata din aceasta. Dimpotriva: cel ce se îndeletniceste plin de râvna cu rugaciunea si a sporit deja în ea trebuie sa cerceteze adesea scrierile despre rugaciune ale Sfintilor Parinti, sa se verifice si sa se îndrepteze dupa îndreptarul lor, amintindu-si ca si marele Pavel, cu toate ca avea ca marturie a binevestirii sale marturia Duhului cea mai presus de toate marturiile, a mers la Ierusalim si le-a înfatisat Apostolilor care erau acolo binevestirea propovaduita de el între neamuri, ca nu cumva sa alerg, sau sa fi alergat, în desert (Gal. 2,2) , spune el. [...] Scrierile Sfintilor Isihie, Filotei si Teolipt, care se afla în partea a doua a Dobrotoliubiei, sunt foarte folositoare atât pentru monahii din chinovii, cât si pentru sihastri. Deosebit de folositoare sunt predosloviile schimonahului Vasile: în ele este înfatisata învatatura despre rugaciunea pocaintei, învatatura pe cât de folositoare, pe atât de trebuincioasa pentru vremurile în care traim. Multe povete ziditoare despre rugaciune se afla în cartea lui Varsanufie cel Mare; trebuie observat faptul ca în prima ei jumatate sunt cuprinse raspunsuri catre sihastri, iar în cea de-a doua începând cu raspunsul 220, raspunsuri catre monahii care se nevoiau în chinovii.[...]
            Vai! Se ascund de noi caile lui Dumnezeu cele drepte; se ascund de noi din pricina orbirii pe care o pricinuieste si o hraneste în noi caderea. Ne alegem drept povatuitori cu precadere acei îndrumatori pe care lumea îi declara sfinti si care se gasesc fie în adâncul înselarii, fie în adâncul nestiintei. Ne alegem drept calauze carti scrise de nevoitori eterodocsi, aflati în cea mai cumplita înselare demonica, în comuniune cu diavolii. Ne alegem drept povatuitori scrieri ale Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe care înfatiseaza rugaciunea monahilor sporiti, pe care începatorii nu o pot nici macar întelege, daramite s-o urmeze, si ca roada a nevointei duhovnicesti apar ca niste monstri neorânduiala sufleteasca, pierzania. [...]
            Spre sporirea în rugaciunea pocaintei trebuie sa tinda toti crestinii; la îndeletnicirea cu rugaciunea pocaintei si sporirea în ea Sfintii Parinti îi cheama pe toti crestinii. Dimpotriva, ei interzic cu tarie stradania venita la vreme nepotrivita de a sui cu mintea în altarul inimii în vederea rugaciunii harice atunci când aceasta rugaciune înca nu a fost data de catre Dumnezeu. La aceasta opreliste se adauga o amenintare aspra. „Rugaciunea mintii, spune Preacuviosul Nil Sorski, repetând cuvintele Preacuviosului Grigorie Sinaitul, e mai presus de toate îndeletnicirile si este capul virtutilor, fiind dragoste dumnezeiasca. Cel ce cu nerusinare si obraznicie voieste a intra la Dumnezeu si a vorbi cu El si se sileste sa-L dobândeasca în sine, lesne e omorât de demoni”. Te rog, te rog sa dai toata luarea-aminte cuvenita înfricosatei oprelisti puse de Parinti. Stiu unii oameni bine intentionati, însa care cadeau în desfrânare cu fapta si nu puteau, din obiceiul cel rau, sa se înfrâneze de la caderi si totodata încercau sa se îndeletniceasca cu rugaciunea inimii. Poate, oare, sa existe vreo întreprindere mai nechibzuita, mai prosteasca, mai obraznica decât aceasta? Rugaciunea pocaintei le este data tuturor, si celor stapâniti de patimi, si celor care sunt supusi cu silnicie caderilor. Ei au tot dreptul sa strige la Domnul dupa mântuire; însa intrarea în inima pentru liturghisirea de taina le e oprita: ea este data numai si numai arhiereului de taina care este hirotonit în chip legiuit de catre harul dumnezeiesc. Pricepeti ca numai degetul lui Dumnezeu deschide aceasta intrare: ea se deschide atunci când omul nu numai ca va înceta a pacatui cu fapta, ci va si primi din dreapta lui Dumnezeu puterea de a se împotrivi gândurilor patimase, de a nu se lasa atras si a nu se îndulci de ele. Putin câte putin se zideste curatia inimii: curatiei i se arata Dumnezeu în chip treptat si duhovnicesc. Treptat! Fiindca si patimile se micsoreaza, iar virtutile cresc nu deodata: aceste lucruri cer o vreme însemnata. [...] În chinovia alexandrina pe care o descrie Sfântul Ioan Scararul, toti fratii se îndeletniceau cu rugaciunea lui Iisus. Acest sfânt, ca si Varsanufie cei Mare, porunceste celor luptati de patima desfrânarii sa se roage cu deosebita osârdie folosind numele Domnului lisus. Fericitul staret Serafim de Sarov marturisea, povatuit de propria cercare, ca rugaciunea lui lisus este bici împotriva trupului si a patimilor trupesti. Vapaia acestor pofte se stinge prin lucrarea acestei rugaciuni. Atunci când ea lucreaza în om, lucrarea ei face ca poftele trupesti sa nu mai poata lucra cum vor ele. La fel se întâmpla cu o fiara pusa în lant care, ramânând în stare sa omoare si sa manânce oameni si dobitoace, nu-si poate înfaptui aceasta dorinta.[...]

Ucenicul: Mai înainte ai spus ca cel necuratit de patimi nu e în stare sa guste harul dumnezeiesc, iar acum ai vorbit de mângâiere harica în rugaciune la un mirean si la un ascultator nou-începator. Mi se pare ca te contrazici.
Staretul: Învatati de dumnezeiasca Scriptura si de scrierile Sfintilor Parinti, credem si marturisim ca harul dumnezeiesc lucreaza acum ca si mai înainte în Biserica Ortodoxa, în ciuda faptului ca se afla putine vase vrednice de ei. El îi umbreste pe acei nevoitori ai lui Dumnezeu care îi plac lui. Cei care spun ca în ziua de azi este cu neputinta crestinului sa devina partas al Sfântului Duh contrazic Sfânta Scriptura si pricinuiesc sufletelor lor cea mai mare vatamare cu putinta, precum minunat arata Preacuviosul Macarie cei Mare. Acestia, neîntrezarind în crestinism nici un tel deosebit de înalt, necunoscând acest tel, nu se straduiesc si nici macar nu se gândesc sa-l atinga: multumindu-se doar cu împlinirea exterioara a câtorva fapte bune, se lipsesc singuri de desavârsirea crestina. Ceea ce e mai rau este ca ei, fiind multumiti cu starea lor si socotindu-se, din pricina purtarii lor exterioare, urcati pe culmea vietuirii duhovnicesti, nu numai ca nu pot avea smerenie, saracie duhovniceasca si strapungere a inimii, ci cad si în parere de sine, în înaltare de sine, în amagire de sine, în înselare, si nu se mai îngrijesc câtusi de putin de sporirea cea adevarata. Dimpotriva, cei care cred în existenta desavârsirii crestine nazuiesc catre ea cu toata osârdia, purced la o nevointa nesovaielnica pentru a o atinge. Conceptia neratacita despre desavârsirea crestina îi pazeste de trufie: prin rugaciune, ei stau întru uimire si plâns înaintea intrarii zavorâte în aceasta camara duhovniceasca. Ajungând prin Evanghelie sa se vada pe sine în lumina cea adevarata, ei cugeta despre sine cu smerenie, cu umilinta: se recunosc ca robi netrebnici, care nu au împlinit rostul aflat si dinainte hotarât de Rascumparatorul pentru oamenii pe care i-a rascumparat. Lepadarea vietuirii dupa poruncile Evangheliei si dupa învatatura Sfintilor Parinti, vietuirea dupa bunul plac, întemeiata pe cugetarea proprie, chiar de ar fi aceasta foarte ascetica sau foarte atragatoare la înfatisare, are cea mai vatamatoare înrâurire asupra întelegerii corecte a crestinismului, chiar si asupra credintei dogmatice (I Tim. 1,19). Acest lucru îl dovedeste cu prisosinta caracterul acelor rataciri necuviincioase si acelui dezmat în care s-au aruncat toti apostatii, toti ereticii si schismaticii. Totodata întemeindu-ne, iarasi, pe dumnezeiasca Scriptura si pe scrierile Parintilor, afirmam ca mintea si inima necuratite de patimi prin pocainta nu sunt în stare sa devina partase ale harului dumnezeiesc; afirmam ca cei ce îsi nascocesc vederi harice si simtaminte harice, care se lingusesc si se amagesc cu ele cad în amagire de sine si înselare demonica. Crezând fara îndoire în existenta lucrarii harului, cu tot atâta lipsa de îndoire trebuie sa credem ca omul, în starea lui patimasa, este nevrednic si neînstare de primirea harului dumnezeiesc. Aceasta îndoita convingere sa ne faca a ne cufunda pe de-a-ntregul, fara egoism, în lucrarea pocaintei, predându-ne si încredintându-ne cu desavârsire voii si bunatatii lui Dumnezeul.[...]

Ucenicul: Am aflat ca unii stareti foarte sporiti în rugaciunea lui Iisus îi învatau pe începatori de-a dreptul rugaciunea mintii, chiar cea a inimii.
Staretul: […] Sfântul Macarie cel Mare spune ca din negraita bunatate a lui Dumnezeu, ce se pogoara neputintei omenesti, se întâlnesc suflete ce s-au împartasit de harul dumnezeiesc, pline de mângâiere cereasca si care se desfata de lucrarea în ei a Sfântului Duh si totodata ramân, din pricina ca nu au cercare, într-o stare ca de copilarie, într-o stare foarte neîndestulatoare fata de starea pe care o cere si o aduce adevarata nevointa. Am vazut si eu un asemenea staret-copil, adumbrit din belsug de harul dumnezeiesc. Cu el a facut cunostinta o doamna de o vârsta si sanatate înfloritoare, cu nume rasunator, cu viata pe de-a-ntregul lumeasca si, patrunzându-se de cinstire fata de staret, i-a facut unele servicii. Staretul, mânat de un simtamânt de recunostinta, voind sa rasplateasca printr-o mare zidire sufleteasca un serviciu material si nepricepând ca doamna cu pricina avea nevoie mai întâi sa se lase de citirea romanelor si de vietuirea dupa îndreptarul lor, a învatat-o îndeletnicirea cu rugaciunea lui Iisus, a mintii si a inimii, cu folosirea acelui mecanism pe care Sfintii Parinti l-au înfatisat pentru sihastri si care e descris în prima si a doua parte a Dobrotoliubiei. Doamna a ascultat de staretul cel sfânt, a ajuns într-o situatie foarte primejdioasa si ar fi putut sa se vatame definitiv daca altii nu si-ar fi dat seama ca staretul-copil i-a dat oarecare povata foarte nepotrivita, daca nu ar fi facut-o sa marturiseasca si sa renunte la urmarea povetei cu pricina.
            Staretului sus-pomenit i-a spus un oarecare monah care îl cunostea îndeaproape: „Parinte! Asezarea ta sufleteasca se aseamana unei case cu etaj: etajul este minunat, însa parterul nu este finisat deloc, drept care la etaj se ajunge foarte greu”. Cu privire la astfel de stareti sporiti, în manastiri se întrebuinteaza expresia: „sfânt, dar neiscusit”, si monahii sunt prevazatori atunci când se sfatuiesc cu ei, desi sfaturile lor pot fi uneori foarte folositoare. Prevederea sta în a nu te încrede cu graba si usuratate în povetele unor astfel de stareti, în a le verifica dupa îndreptarul Sfintei Scripturi si al scrierilor Parintilor, precum si al parerii altor monahi sporiti si bine intentionati - daca se va ivi prilejul de a-i afla. Fericit începatorul care a gasit în vremurile noastre povatuitor de nadejde! „Sa stii, exclama Sfântul Simeon Noul Teolog, ca în vremurile noastre au aparut multi învatatori mincinosi si amagitori!” Aceasta era situatia crestinismului si a monahismului cu opt veacuri înainte de noi. Ce sa mai spunem de cea de acum?! Mai ca acelasi lucru pe care l-a spus Sfântul Efrem Sirul cu privire la situatia celor care vor cauta cuvântul viu al lui Dumnezeu în vremurile din urma. Acestia - prooroceste Preacuviosul - vor strabate pamântul de la rasarit la apus si de la miazanoapte la miazazi, cautând asemenea cuvânt si nu-l vor afla. Dupa cum privirilor istovite ale celor ce s-au ratacit în pustie li se înfatiseaza case înalte si strazi lungi, care îi atrag în ratacire înca mai mare, fara scapare, asa si celor care cauta cuvântul viu al lui Dumnezeu în pustia morala de acum li se înfatiseaza multime de naluciri cu chip maret ale cuvântului si învataturii lui Dumnezeu, înaltate din întelegerea sufleteasca, din întelegerea neîndestulatoare si mincinoasa a literei, din înrâurirea duhurilor lepadate, a stapânitorilor acestei lumi. Aceste naluciri, înfatisându-se în chip amagitor drept Eden duhovnicesc, hrana îmbelsugata, lumina, viata, despart sufletul, prin înfatisarea lor mincinoasa, de adevarata hrana, de adevarata lumina, de adevarata viata; arunca nefericitul suflet în întuneric nepatruns, îl înfometeaza, îl otravesc cu minciuna, îl omoara cu moartea vesnica. […]
            Sfântul Isaac Sirul zice: stii ca raul intrat în noi prin calcarea poruncilor: de aici reiese limpede ca sanatatea se întoarce prin plinirea poruncilor. Fara lucrarea poruncilor nici nu trebuie sa dorim curatirea sufletului sau sa nadajduim în primirea ei, daca nu umblam pe calea care duce la curatirea sufletului. Sa nu zici ca Dumnezeu poate sa daruiasca prin har curatirea sufletului, fara lucrarea poruncilor: acestea sunt judecatile dumnezeiesti, si Biserica ne opreste sa cerem a se savârsi cu noi o astfel de minune, întorcându-se din Babilon în Ierusalim, iudeii mergeau pe calea cea obisnuita si în timpul pe care îl cerea de obicei o asemenea calatorie; dupa ce au sfârsit calatoria, au ajuns la cetatea lor sfânta si au vazut minunile Domnului. Însa Proorocul lezechiel a fost rapit mai presus de fire, printr-o lucrare minunata, adus în Ierusalim, si prin descoperire Dumnezeiasca s-a facut vazator al înnoirii viitoare. Dupa chipul acestor întâmplari are loc si curatirea sufletului. Unii intra în curatia sufletului pe calea rânduita tuturor, pe calea legiuita: prin pazirea poruncilor în vietuirea cea mult ostenicioasa, varsându-si sângele; iar altii se învrednicesc de curatie prin darul harului. Minunat este faptul ca nu ne e îngaduit sa cerem prin rugaciune sa ni se dea harul, parasind vietuirea cea lucratoare dupa îndreptarul poruncilor. Neputinciosului, ce are trebuinta sa fie hranit cu laptele poruncilor, îi este de folos vietuirea împreuna cu multi, ca sa se învete si sa fie înfrânat, ca sa fie palmuit prin multe ispitiri, sa cada si sa se ridice, si astfel sa dobândeasca sanatatea sufletului. Nu este prunc care sa nu fi fost hranit cu lapte, si nu este adevarat monah cel care nu a fost crescut cu laptele poruncilor, plinindu-le cu râvna, biruind patimile si în acest chip învrednicindu-se de curatie”. Chiar si un începator, un tânar, poate fi învatat rugaciunea mintii si a inimii, daca are însusiri potrivite si este pregatit pentru ea. Asemenea personalitati erau foarte rare si în vremurile dinainte de acest timp de stricaciune a moravurilor. Am fost martor la faptul ca un staret ce dobândise rugaciunea harica si dreapta socotinta duhovniceasca dadea sfaturi privitoare la rugaciunea mintii si a inimii unui începator ce-si pazise fecioria, care fusese pregatit din copilarie, prin cercetarea crestinismului si monahismului, pentru primirea învataturii tainice despre rugaciune, care simtise deja în sine lucrarea rugaciunii. Staretul explica aparitia lucrarii rugaciunii în acel tânar prin faptul ca-si pastrase fecioria. Unei cu totul alte pravile sunt supusi atât tinerii, cât si maturii care au dus mai înainte de a intra în manastire viata împrastiata, având idei putine si superficiale despre crestinism, care au dobândit felurite împatimiri, si, mai ales, care si-au stricat întreaga întelepciune prin desfrânare. Pacatul desfrânarii are însusirea ca uneste doua trupuri, chiar daca în chip nelegiuit, întru-unul singur (I Cor. 6,16): din aceasta pricina, chiar daca el se iarta neîntârziat dupa ce a fost pocait si marturisit (cu conditia neaparata ca cel ce se pocaieste sa se lase de pacat), pentru curatirea si trezvirea trupului de pacatul desfrânarii este nevoie de mult timp, ca legatura si unirea ce s-au statornicit între trupuri, ce s-au sadit în inima, ce au îmbolnavit sufletul sa se învecheasca si sa moara. Pentru nimicirea nefericitei împroprieri, Biserica orânduieste celor ce au cazut în desfrânare si preadesfrânare rastimpuri foarte însemnate de pocainta si abia dupa aceea le îngaduie sa se împartaseasca cu Preasfântul Trup si Sânge al lui Hristos. Întocmai: pentru toti cei ce au dus viata împrastiata, pentru cei întipariti de felurite împatimiri, mai ales pentru cei cazuti în prapastia pacatelor de desfrânare, care au dobândit deprinderea lor, este nevoie de vreme îndelungata pentru a se curati prin pocainta, pentru a sterge din ei urmele lumii si ale smintelilor, pentru a se trezvi de pacat, pentru a-si forma moralitatea prin poruncile evanghelice si astfel a deveni în stare de rugaciune harica a mintii si a inimii. [...] „Cel care se sileste din toate puterile numai si numai la rugaciune, dar nu se osteneste pentru a dobândi smerenia, iubirea, blândetea si tot soborul celorlalte virtuti nu poate dobândi mai mult decât uneori, la cererea lui, se atinge de el harul dumnezeiesc, fiindca Dumnezeu, din bunatatea Sa cea fireasca, le daruieste celor care cer ceea ce vor, ca un Iubitor de oameni. Dar daca cel ce a primit cererea sa nu se va învata sa faca celelalte fapte bune pe care le-am pomenit si acestea nu-i vor intra în deprindere, fie ca ramâne lipsit de harul primit, fie ca, semetindu-se, va cadea în trufie, fie ca, ramânând pe treapta cea foarte mica la care a urcat, nu mai sporeste si nu mai creste.[...]
            Sa ne rugam mereu, cu rabdare, cu staruinta. Dumnezeu va da la vremea potrivita rugaciunea curata, harica, celui care se roaga fara de lenevie si în chip statornic cu rugaciunea sa necurata, celui care nu paraseste din putinatate de suflet nevointa rugaciunii atunci când nu ajunge nici dupa sfortari îndelungate sa stapâneasca rugaciunea. O pilda de reusita a rugaciunii lui lisus facute cu staruinta vedem în Evanghelie. Atunci când Domnul a iesit din Ierihon însotit de ucenici si de multime de popor, orbul Bartimeu, care sedea lânga cale si cerea milostenie, aflând ca trece pe lânga el Domnul, a început sa strige: lisuse, Fiul lui David, miluieste-ma. Au încercat sa-i închida gura, dar el striga si mai tare. Strigatele lui staruitoare au avut drept urmare tamaduirea lui de catre Domnul (Mc. 10,46-52). Asa sa strigam si noi, neluând în seama gândurile care apar din firea cazuta si pe care le aduce diavolul ca sa împiedice strigatul rugaciunii noastre, si negresit vom primi mila.

Ucenicul: Care sunt roadele nemincinoase ale rugaciunii lui lisus dupa care sa-si poata da seama începatorul ca se roaga asa cum trebuie?
Staretul: Primele roade ale rugaciunii sunt luarea-aminte si strapungerea. Aceste roade se arata înaintea tuturor celorlalte din fiecare rugaciune facuta asa cum trebuie, si mai ales de la rugaciunea lui Iisus, care e mai presus de psalmodiere si de celelalte rugaciuni. Din luarea-aminte se naste strapungerea, iar strapungerea înmulteste luarea-aminte; ele dau rugaciunii adâncime, îndepartând împrastierea si închipuirile. La fel ca rugaciunea adevarata, si luarea-aminte dimpreuna cu strapungerea sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dorinta de a dobândi rugaciunea ne-o dovedim îndeletnicindu-ne cu ea: dorinta de a dobândi luare-aminte si strapungere ne-o aratam silindu-ne spre ele. În continuare, rod a rugaciunii este vederea din ce în ce mai limpede a pacatelor si pacatoseniei proprii, care da putere strapungerii si se preface în plâns. Plâns se numeste strapungerea preaîmbelsugata unita cu durerea inimii înfrânte si smerite, care lucreaza din adâncul inimii si cuprinde duhul. Dupa aceea, apare simtirea ca Dumnezeu este de fata, pomenirea vie a mortii, frica de judecata si de osânda. Toate aceste roade ale rugaciunii sunt însotite de plâns si, la vremea lor, sunt adumbrite de subtirea, sfânta, duhovniceasca simtire a fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu nu poate fi asemanata cu nici un fel de simtire trupeasca, chiar si a omului duhovnicesc. Frica de Dumnezeu este un simtamânt cu totul nou. Frica de Dumnezeu este lucrare a Sfântului Duh. Gustarea din aceasta lucrare minunata face sa se topeasca patimile: mintea si inima încep sa fie atrase spre îndeletnicirea neîncetata cu rugaciunea. Dupa o oarecare sporire vine simtamântul de pace, de smerenie, de iubire fata de Dumnezeu si de aproapele, fara a face deosebire între cei buni si cei rai, rabdarea necazurilor ca pe niste lucruri îngaduite de Dumnezeu si doctorii trimise de El, de care pacatosenia noastra are neaparata nevoie. Iubirea de Dumnezeu si de aproapele, care apare treptat din frica de Dumnezeu, e pe de-antregul duhovniceasca, netâlcuit de sfânta, subtire, smerita, se deosebeste cu nesfârsita deosebire de iubirea omeneasca în starea obisnuita a acesteia, nu poate fi asemuita cu nici o iubire ce se misca în firea cazuta, oricât de dreapta si de sfintita ar fi acea iubire. Legea fireasca, ce lucreaza în vreme, este încuviintata de Dumnezeu; dar legea vesnica, legea duhovniceasca e cu atât mai presus de ea cu cât este Sfântul Duh al lui Dumnezeu mai presus decât duhul omului. Cu privire la acele roade si urmari ale rugaciunii cu preasfântul nume al Domnului lisus care vin dupa cele pomenite, ma înfrânez a vorbi: fie ca cercarea cea fericita sa ne învete care sunt acestea atât pe mine, cât si pe ceilalti. Urmarile si roadele acestea sunt descrise amanuntit în Filocalie, aceasta minunata, de Dumnezeu insuflata calauza în deprinderea rugaciunii mintii de catre monahii sporiti, în stare sa intre în stadia (arena de lupta) a fericitei linistiri si nepatimiri. Recunoscând ca atât tu cât si eu suntem începatori în nevointa duhovniceasca, atunci când înfatisez conceptiile corecte cu privire la îndeletnicirea cu rugaciunea lui iisus am în vedere cu precadere trebuintele începatorilor, trebuintele celor mai multi dintre monahi. „Agoniseste-ti plânsul, au zis Parintii, si el te va învata toate. Sa plângem mereu înaintea lui Dumnezeu: cele dumnezeiesti nu pot fi veni altfel decât prin bunavointa lui Dumnezeu si vin într-un chip duhovnicesc, într-un chip nou, într-un chip despre care noi nu ne putem face nici o parere cât de cât adevarata câta vreme ne aflam în starea trupeasca, sufleteasca, veche, patimasa. [...]

Ucenicul: Inima mea înseteaza sa auda: mai spune-mi ceva.
Staretul: Pentru cel ce se îndeletniceste cu rugaciunea e foarte de folos sa aiba în chilie icoanele Mântuitorului si Maicii Domnului de marime îndestulatoare. Uneori le putem vorbi în rugaciune icoanelor asa cum Le-am vorbi Însusi Domnului si Maicii Domnului, fiind Ei de fata. Simtirea prezentei lui Dumnezeu în chilie poate deveni obisnuita. Când simtirea aceasta va fi cu noi mereu, vom sta în chilie cu frica de Dumnezeu, ca si cum am fi neîncetat sub ochii Lui. Si chiar asa si este: Dumnezeu este totdeauna cu noi, fiindca este pretutindeni fiitor; ne aflam totdeauna înaintea privirilor Lui, fiindca vede toate, în orice loc. Slava atotmilostivului nostru Domn, Care vede pacatosenia si pacatele noastre, care asteapta cu îndelunga-rabdare pocainta noastra, Care ne-a daruit nu doar îngaduinta, ci si porunca de a-L ruga pentru iertare. Sa ne folosim de milostivirea cea negraita a lui Dumnezeu fata de noi! Sa o primim cu cea mai mare evlavie, cu cea mai mare recunostinta! Sa o lucram spre mântuirea noastra cu cea mai mare osârdie, cu cea mai mare râvna! Mila este daruita de Dumnezeu cu toata îmbelsugarea; însa a o primi sau a o lepada, a o primi din tot sufletul sau cu sufletul împartit, ramâne la libera alegere a fiecarui om. Fiule! Din tineretile tale alege învatatura, si pâna la caruntetile tale vei afla întelepciune. Ca cel ce ara si seamana apropie-te de ea, si asteapta rodurile ei cele bune: ca putin te vei osteni cu lucrarea ei, si curând vei mânca din rodurile ei (Sirah 6,18-20). Dimineata seamana samânta ta, si seara sa nu înceteze mâna ta (Ecles. 11, 6). Marturisiti-va Domnului si chemati numele Lui. Cautati pe Domnul si va întariti, cautati fata Lui pururea (Ps. 104,1,4). Prin aceste cuvinte, Scriptura ne învata ca nevointa slujirii lui Dumnezeu, nevointa rugaciunii, trebuie sa fie savârsita din tot sufletul, în chip statornic si fara încetare. Necazurile din afara si dinlauntru, care este cu neputinta sa nu fie întâlnite în stadia acestei nevointe, trebuie biruite prin credinta, barbatie, smerenie, rabdare si îndelunga-rabdare, tamaduind prin pocainta abaterile si caderile. Atât parasirea nevointei rugaciunii cât si întreruperile ei sunt din cale afara de primejdioase. Mai bine sa nu înceapa cineva aceasta nevointa decât s-o paraseasca dupa ce a început-o. Sufletul nevoitorului care a parasit îndeletnicirea cu rugaciunea lui lisus se aseamana cu o tarina lucrata si îngrijita, iar apoi parasita: într-o astfel de tarina cresc cu o putere neobisnuita neghinele, îsi înfig radacini adânci, capata o vigoare deosebita. În sufletul care s-a lepadat de fericita unire cu rugaciunea, care a parasit rugaciunea si a fost parasit de ea, se revarsa patimile în suvoi furtunos, potopindu-l. Patimile capata o putere deosebita asupra unui astfel de suflet, o deosebita vigoare si trainicie, sunt pecetluite de împietrirea si omorârea inimii, de necredinta. Se întorc în suflet demonii alungati mai înainte prin rugaciune: întarâtati de izgonirea de mai înainte, se întorc cu mai multa încrâncenare si în mare numar. Cele din urma ale omului se fac mai rele decât cele dintâi (Mt. 12,45), potrivit spuselor Evangheliei: starea celui cazut în stapânirea patimilor si a demonilor dupa ce s-a izbavit de ele prin mijlocirea adevaratei rugaciuni e neasemuit mai nenorocita decât starea celui ce nu a încercat sa lepede jugul pacatului, care nu a scos din teaca sabia rugaciunii. Vatamarea care se naste din întreruperi sau din parasirea periodica a rugaciunii este asemenea cu vatamarea pricinuita de parasirea ei desavârsita; aceasta vatamare e cu atât mai însemnata cu cât întreruperile sunt mai lungi.
            În vremea somnului nevoitorilor, adica în vremea parasirii de catre ei a rugaciunii, vine vrajmasul cel nevazut cu ochii trupesti, nebagat de seama de catre nevoitorii care si-au îngaduit sa se risipeasca, si seamana neghine între grâu (Mt. 13,25). Semanatorul neghinelor e foarte încercat, viclean, plin de rautate: usor îi este sa semene neghina cea mai netrebnica, marunta la aratare si ca începatura, dar care mai apoi cuprinde si încurca tot sufletul cu numeroasele sale mladite. Cel ce nu e cu Mine, a spus Mântuitorul, e împotriva Mea; si cel ce nu aduna cu Mine, risipeste (Lc. 11,23). Rugaciunea nu se încredinteaza pe sine lucratorului cu sufletul împartit, nestatornic; grea este foarte celor neînvatati, si cel fara de minte nu va ramânea întru ea: ca piatra ispitirii va fi într-însul si nu va întârzia a o lepada pe ea. Asculta, fiule, si primeste voia mea, si nu lepada sfatul meu: si baga picioarele tale în obezile ei, si în lantul ei grumazul tau. Supune umarul tau si o poarta pe ea, si nu te scârbi de legaturile ei. Cu tot sufletul tau apropie-te de ea, si cu toata puterea ta pazeste caile ei. Cearca si o cauta, si se va arata tie; si de o vei afla, sa nu o lasi pe ea: ca mai pe urma vei afla odihna ei si se va întoarce tie întru bucurie; si vor fi tie caile ei acoperamânt de tarie, si lanturile ei vesmânt de slava (Sirah 6, 21-30). Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol 1, Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim


~ WebMaster: Mihail Bacauanu | Site-uri: Eresul Catolic ~ Despre Masonerie ~ Despre Harry Potter | Blog: Sceptik ~