Staretul:[...] „Precum nu este cu putinta a duce viata pamânteasca fara mâncare si bautura, asa nu este cu putinta, fara paza mintii si curatia inimii, care alcatuiesc trezvia si care se numesc trezvie, sa ajunga sufletul Ia vreun lucru duhovnicesc ori sa se slobozeasca de pacatul cu gândul, chiar de s-ar sili omul, de frica muncilor celor vesnice, sa nu pacatuiasca”. „Daca voiesti sa rusinezi gândurile care te necajesc, sa te linistesti în pace sufleteasca, sa te trezvesti cu inima fara împiedicare, rugaciunea lui lisus sa se uneasca cu rasuflarea ta si vei vedea cum se savârseste acest lucru în putine zile”. „Nu poate corabia sa pluteasca fara apa; nici pazirea mintii nu poate avea loc fara trezvie împreunata cu smerenie si necurmata rugaciune a lui lisus”. […] Îmi amintesc ca în tineretea mea erau mireni evlaviosi, unii chiar nobili, care se îndeletniceau cu rugaciunea lui lisus, ducând o viata foarte simpla. Acum, când crestinismul si monahismul cunosc o slabanogire obsteasca, acest obicei de mare pret aproape ca s-a pierdut. Cel ce vrea sa se roage cu numele Domnului lisus Hristos trebuie sa duca o viata de trezvie, de o moralitate neabatuta, o viata înstrainata de aceasta lume; iar noi dorim împrastiere, relatii cât mai multe, împlinirea numeroaselor noastre pofte, protectori si protectoare. […]
            Temei pentru îndeletnicirea cu rugaciunea lui lisus este purtarea înteleapta si prevazatoare. Mai întâi, trebuie sa îndepartam de la noi rasfatul si desfatarile trupesti de toate felurile. Trebuie sa ne multumim a mânca si a dormi întotdeauna cu masura, potrivit cu puterile si sanatatea noastra, pentru ca hrana si somnul sa aduca trupului întarirea cuvenita, fara a pricinui nici miscarile necuviincioase care apar din prisos, nici slabanogirea ce apare din neajuns. Haina, locuinta si, îndeobste, toate cele materiale ale noastre se cuvine sa fie saracacioase, dupa pilda lui Hristos, dupa pilda Apostolilor. Sfintii Apostoli si adevaratii lor ucenici nu aduceau jertfe de nici un fel slavei desarte si desertaciunii, asa cum cereau obiceiurile lumii, nu intrau nicicum în împartasire cu duhul lumii. Lucrarea neratacita, harica a rugaciunii lui lisus poate odrasli numai din Duhul lui Hristos: ea odrasleste si creste numai în acest pamânt. Vederea, auzul si celelalte simturi trebuie pazite cu asprime, ca nu cumva prin ele sa dea navala în suflet vrajmasii ca prin niste porti. Gura si limba trebuie înfrânate, oarecum ferecate, prin tacere: grairea în desert, multa vorbire si mai ales glumele, judecarea aproapelui si grairea de rau sunt cei mai rai vrajmasi ai rugaciunii. [...]
            Cel ce a pasit cu mintea în nevointa rugaciunii trebuie sa se lepede neîncetat de toate gândurile si simtirile firii cazute, precum si de toate gândurile si simtirile aduse de duhurile cazute, oricât ar fi de frumoase la aratare atât unele, cât si celelalte: el trebuie sa mearga mereu pe calea cea strâmta a rugaciunii cu cea mai mare luare-aminte, fara a se abate nici la stânga, nici la dreapta. Abaterea la stânga este atunci când mintea paraseste rugaciunea pentru a sta de vorba cu gânduri desarte si pacatoase; abaterea la dreapta este atunci când mintea paraseste rugaciunea pentru a sta de vorba cu gânduri care par bune. Patru feluri de gânduri si simtiri lucreaza asupra celui care se roaga: unele odraslesc din harul lui Dumnezeu cel sadit în fiecare crestin ortodox prin Sfântul Botez, altele sunt aduse de îngerul pazitor, altele apar din firea cazuta si, în fine, celelalte sunt aduse de duhurile cazute. Primele doua feluri de gânduri, sau, mai bine, zis, aduceri aminte si simtiri, ajuta rugaciunea, îi dau viata, întaresc luarea-aminte si simtamântul pocaintei, nasc strapungerea, plânsul inimii, lacrimile, descopera privirilor celui care se roaga cât de mare este pacatosenia lui si adâncul caderii omenesti, îi vestesc despre moartea despre care nimeni nu stie când va veni, despre judecata cea nemitarnica si înfricosata a lui Dumnezeu, despre muncile vesnice, care prin grozavia lor întrec închipuirea omeneasca. În gândurile si simtirile firii cazute, binele este amestecat cu raul, iar în cele demonice raul adeseori este acoperit cu masca binelui, dar totusi lucreaza uneori si pe fata. Ultimele doua feluri de gânduri si simtiri lucreaza în tovarasie, din pricina legaturii si partasiei dintre duhurile cazute si firea omeneasca aflata în starea de cadere, si cel dintâi rod al lucrarii lor e cugetarea semeata, iar cel de-al doilea, împrastierea. Aducând cugetari parut duhovnicesti si înalte, prin ele abat mintea de la rugaciune, pricinuiesc o bucurie, desfatare si multumire de sine plina de slava desarta, care ar veni, pasamite, din descoperirea celei mai tainice învataturi crestine. În urma teologiei si filosofiei demonice se strecoara în suflet gânduri si visari desarte si patimase, rapesc si nimicesc rugaciunea, strica buna întocmire a sufletului. Dupa roadele lor pot fi deosebite gândurile si simtirile cu adevarat bune de gândurile si simtirile parut bune. O, câta dreptate au Parintii sa numeasca îndeletnicirea cu rugaciunea lui lisus si cale strâmta, si lepadare de sine, si lepadare de lume! Aceste nume de cinste se cuvine oricarei rugaciuni pline de luare-aminte si evlavie, si în primul rând rugaciunii Lui lisus, care e straina de acea felurime în forma si de acea multime de gânduri care tin de cântarea psalmilor si de celelalte rugaciuni.

Ucenicul: Din ce cuvinte este alcatuita rugaciunea lui lisus?
Staretul: Ea e alcatuita din urmatoarele cuvinte: Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul. Unii Parinti împart rugaciunea, pentru începatori, în doua jumatati, si le poruncesc ca de dimineata, de pilda, si pâna ia prânz sa spuna: Doamne lisuse Hristoase, miluieste-ma, iar dupa prânz: Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma. Aceasta este o predanie veche, însa mai bine e, daca se poate, a fi rostita întreaga rugaciune, împartirea este îngaduita din pogoramânt fata de neputinta celor neputinciosi si a începatorilor.

Ucenicul: Rugaciunea lui lisus este pomenita în Sfânta Scriptura?
Staretul: Despre ea se vorbeste în Sfânta Evanghelie. Sa nu crezi ca ea este o rânduiala omeneasca: ea este rânduiala dumnezeiasca. Sfintita rugaciune a lui lisus a rânduit-o (instituit-o) si poruncit-o Însusi Domnul nostru lisus Hristos. Dupa Cina cea de Taina, la care a fost savârsita cea mai mare dintre tainele crestinesti, Sfânta Euharistie. Domnul, în convorbirea de ramas-bun cu ucenicii Sai, înainte de a merge la cumplitele patimiri si la moartea pe cruce prin care avea sa rascumpere omenirea pierita, Ie-a predanisit învatatura cea mai înalta, cele mai însemnate si din urma porunci. Printre aceste porunci, El a daruit îngaduinta si porunca de a ne ruga cu numele Lui: Amin, amin graiesc voua: orice veti cere de Ia Tatal în numele Meu, va da voua (In. 16, 23). Orice veti cere în numele Meu, voi face, ca sa Se proslaveasca Tatal întru Fiul; orice veti cere întru numele Meu, Eu voi face (In. 14, 13-14). Pâna acum n-ati cerut nimic întru numele Meu: cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina (In. 16, 24). […]

Ucenicul: Sunt unii care spun ca îndeletnicirii cu rugaciunea lui lisus îi urmeaza întotdeauna sau aproape întotdeauna înselarea si îi opresc cu strasnicie de la îndeletnicirea cu aceasta rugaciune pe cei ce urmeaza sfaturile lor.
Staretul: Cel ce îsi însuseste o astfel de parere si o astfel de opreliste se face vinovat de o înfricosatoare hula împotriva lui Dumnezeu si se afla într-o înselare vrednica de mila. Domnul nostru lisus Hristos este singurul izvor al mântuirii noastre, singurul mijloc al mântuirii noastre; numele lui omenesc a împrumutat de la Dumnezeire puterea nemarginita, atotsfânta, de a ne mântui: cum, dar, poate sa se întoarca în rau si sa lucreze spre pierzanie? Aceasta putere, singura care daruieste mântuire! Acesta e un gând lipsit de noima! Aceasta este o prostie amarnica, hulitoare de Dumnezeu, pierzatoare de suflet! Cei ce si-au însusit un asa fel de a gândi se afla în înselare demonica, amagiti de ratiunea cea cu nume mincinos, care iese de la satana. Satana s-a sculat cu viclesug împotriva numelui celui Atotsfânt si de mare cuviinta al Domnului nostru lisus Hristos, întrebuintând ca arma orbirea si nestiinta omeneasca: a defaimat numele care e mai presus de orice nume. Întru numele lui lisus, tot genunchiul sa se plece: al celor ceresti, si al celor pamântesti, si al celor mai de dedesubt (Filip. 2,9-10). Celor care vor sa-i opreasca pe oameni a se ruga cu rugaciunea lui lisus le putem raspunde prin cuvintele cu care au raspuns Apostolii Petru si Ioan la oprelistea asemanatoare rostita de Sinedrionul iudaic: Judecati singuri daca este drept înaintea lui Dumnezeu sa ascultam de voi mai mult decât de Dumnezeu. Domnul lisus a poruncit sa ne rugam cu numele Lui cel Atotsfânt; El ne-a dat acest dar nepretuit: ce însemnatate poate avea o învatatura omeneasca ce se împotriveste învataturii lui Dumnezeu, oprelistea omeneasca ce se sileste sa îndeparteze si sa strice porunca dumnezeiasca, sa rapeasca darul nepretuit? Este un lucru foarte, foarte primejdios a propovadui o învatatura potrivnica celei propovaduite de Evanghelie. Potrivit marturiei Apostolului (Gal. 1,8), o astfel de întreprindere este despartire de bunavoie de harul lui Dumnezeu. [...]

Ucenicul: Dar staretii a caror parere am aratat-o sunt foarte cunoscuti si sunt socotiti de multa lume ca povatuitori foarte încercati în viata duhovniceasca.
Staretul: […] Daca viata stricata si gândul rau, fiind acoperite de fatarnicie, nu sunt recunoscute de lume si sunt luate de aceasta drept virtute, cu atât mai mult nu poate lumea a deosebi cunoasterea neîndestulatoare, cunoasterea superficiala, cunoasterea schimonosita a lucrurilor duhovnicesti. Lumea pune mare pret pe nevointele si lipsurile trupesti, nefiind în stare sa deosebeasca daca ele sunt întrebuintate asa cum se cuvine si în chip folositor, sau în chip gresit si aducator de grea vatamare sufleteasca; lumea cinsteste cu precadere ceea ce lucreaza cu spor asupra simturilor trupesti, ceea ce se potriveste cu ideile lumii despre virtute si monahism; lumea iubeste ceea ce o maguleste si e pe pofta ei; lumea iubeste ale sale, a zis Mântuitorul (In. 15,18-25). Mai degraba, ura lumii, defaimarea de catre ea, prigonirea de catre ea pot fi socotite ca semne ale adevaratului rob al lui Dumnezeu: si acest lucru este marturisit de Mântuitorul (In. 15,18-25). Sfintii Parinti îndeamna sa ne alegem povatuitor neînselat, a carui neînselare trebuie sa se cunoasca din conglasuirea învataturii si vietii lui cu Sfânta Scriptura si cu învatatura Parintilor purtatori de Duh. Ei ne previn cu privire la învatatorii neîncercati, ca sa nu ne molipsim de învatatura lor mincinoasa. Ei poruncesc sa punem fata în fata învatatura învatatorilor cu învatatura Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti: cele ce se potrivesc sa le primim, cele ce nu se potrivesc sa le lepadam. Ei spun raspicat ca cei ce nu au ochiul duhovnicesc curatit si nu pot sa cunoasca pomul dupa roade recunosc ca buni învatatori si oameni duhovnicesti niste oameni plini de slava desarta, sterpi duhovniceste si fatarnici, iar la adevaratii sfinti nici nu iau aminte, socotindu-i nestiutori când tac, trufasi si aspri când vorbesc. Cerceteaza toata Sfânta Scriptura: vei vedea ca în ea pretutindeni este marit si proslavit numele Domnului, e înaltata puterea lui mântuitoare pentru oameni. Cerceteaza scrierile Parintilor: vei vedea ca toti, pâna la unul, sfatuiesc si poruncesc îndeletnicirea cu rugaciunea lui lisus, numind-o arma decât care nu-i alta mai tare nici în cer, nici pe pamânt, numind-o mostenire data de Dumnezeu, nerapita, una dintre rânduielile cele mai nestramutate si mai înalte ale Dumnezeului Om, mângâiere iubitoare si preadulce, chezasie nemincinoasa. În fine, cerceteaza legiuirile Bisericii dreptmaritoare a Rasaritului: vei vedea ca pentru totii fiii sai nestiutori de carte, monahi si mireni, ea a rânduit ca rugaciunile si cântarea Psalmilor sa fie înlocuite cu rugaciunea lui lisus. Deci, înaintea marturiei pe care o dau într-un glas Sfânta Scriptura si toti Sfintii Parinti, înaintea legiuirii Bisericii Universale cu privire la rugaciunea lui lisus, ce însemnatate poate sa aiba învatatura câtorva orbi care au fost si sunt proslaviti de alti orbi asemenea lor?
            Schimonahul Vasile, staret moldovean care a trait spre sfârsitul veacului trecut, a înfatisat deosebit de bine învatatura despre rugaciunea lui lisus în observatiile la scrierile Preacuviosilor Grigorie Sinaitul, Isihie al Ierusalimului si Filotei Sinaitul. Schimonahul Vasile numea aceste observatii „predoslovii (înainte-cuvântari)” sau „calauze”. Nume foarte potrivite! Citirea acestor observatii pregateste pentru citirea sus-pomenitilor Parinti, ale caror scrieri sunt mai ales pentru monahii care au cunoscut deja o sporire însemnata. Ele au fost editate de Sihastria Optinei laolalta cu scrierile lui Paisie de la Neamtu, caruia Vasile i-a fost povatuitor, împreuna-nevoitor si prieten. În predoslovia la cartea Preacuviosului Grigorie Sinaitul, staretul Vasile graieste: „Unii, care nu au cunoscut din cercare lucrarea mintii si socot despre ei însisi ca au darul dreptei socotinte, se îndreptatesc, sau, mai bine zis, se feresc, a învata aceasta sfintita lucrare prin trei pricini: mai întâi, îngaduie aceasta lucrare numai barbatilor sfinti si despatimiti, socotind ca ea li se cuvine acestora, iar nu si celor patimasi; în al doilea rând, arata ca povatuitorii si dascalii acestei vietuiri si cai s-au împutinat cu desavârsire; în al treilea rând, iau ca pricina înselarea care ar urma acestei lucrari. Dintre aceste pricini (pretexte), cel dintâi este netrebnic si nedrept, fiindca cea dintâi treapta a sporirii monahilor începatori sta în micsorarea patimilor prin trezvia mintii si pazirea inimii, adica prin rugaciunea mintii, ce se cuvine celor lucratori. Cea de-a doua este prosteasca si neîntemeiata, caci de nu se gaseste povatuitor si învatator, ne e învatator Scriptura. Cel de-al treilea cuprinde înselare de sine: cel ce se sprijina pe el, citind scrierile despre înselare, îsi pune singur piedica prin aceste scrieri, pe care le rastalmaceste. În loc ca din ele sa cunoasca înselarea si cum sa se fereasca de ea, le tâlcuiesc strâmb si afla în ele temei pentru a se feri de lucrarea mintii. Iar daca te înfricosezi de aceasta lucrare si de învatarea ei doar din evlavie si simplitatea inimii, si eu ma tem pe acest temei, iar nu pe temeiul basmelor desarte, care spun sa nu mergi în padure de frica lupului. Si de Dumnezeu se cuvine a ne teme, însa nu a fugi si a ne departa de El pe temeiul acestei temeri” în continuare, schimonahul lamureste deosebirea între rugaciunea savârsita de minte cu împreuna-simtirea inimii si care se cuvine tuturor monahilor si crestinilor evlaviosi, si rugaciunea harica, savârsita de minte în inima sau din inima si care este partea monahilor sporiti. Cei care au primit si si-au însusit nefericita prejudecata împotriva rugaciunii lui lisus fara sa o fi cunoscut de fel prin îndeletnicirea corecta si îndelungata cu ea, ar fi cu mult mai întelepti, mult mai în afara de primejdie daca s-ar înfrâna de la judecarea ei, daca si-ar recunoaste nestiinta desavârsita în ceea ce priveste aceasta preasfintita nevointa, decât sa-si ia îndatorirea de a propovadui împotriva îndeletnicirii cu rugaciunea lui lisus, decât sa trâmbiteze ca aceasta rugaciune preasfânta este pricina de înselare demonica si de pierzare a sufletului. Socot ca este de neaparata trebuinta sa spun, pentru a-i preîntâmpina pe unii ca acestia, ca hulirea rugaciunii cu numele lui lisus, punerea unei lucrari rele pe seama acestui nume sunt deopotriva de grele ca hula pe care au rostit-o fariseii împotriva minunilor savârsite de Domnul (Mt. 12,31,34,36). Nestiinta poate fi iertata mult mai lesne la judecata lui Dumnezeu decât prejudecata încapatânata dimpreuna cu propovaduirile si faptele întemeiate pe ea. Sa ne amintim ca la judecata lui Dumnezeu va trebui sa dam raspuns pentru fiecare cuvânt desert (Mt. 12,31,34,36); cu atât mai înfricosat va fi raspunsul pentru un cuvânt, si nu numai unul, hulitor împotriva unei dogme de temelie a credintei crestine. Învatatura despre puterea dumnezeiasca a numelui lui lisus e pe de-a-ntregul vrednica a fi numita una dintre dogmele de temelie si intra în preasfântul numar si în preasfânta alcatuire a acestor dogme. Gândirea hulitoare, întru necunostinta, împotriva rugaciunii lui lisus are pe de-a-ntregul caracter de gândire eretica.

Ucenicul: Totusi, Sfintii Parinti îl previn cu tarie asupra înselarii pe cel care se îndeletniceste cu rugaciunea lui lisus.
Staretul: Da, asa este. Ei îl previn asupra înselarii si pe cel aflat în ascultare, si pe cei ce se linisteste, si pe pustnic, într-un cuvânt, pe oricine se îndeletniceste cu o oarecare fapta buna. Izvorul înselarii (si al tuturor relelor) este diavolul, nicidecum vreuna dintre faptele bune. „Trebuie sa luam aminte cu toata fereala, spune Sfântul Macarie cel Mare, la cursele, amagirile si lucrarile cele viclene cu care vrajmasul ne împresoara din toate partile. Precum Sfântul Duh, prin Apostolul Pavel, este totul pentru toti (1 Cor. 9,22), asa si duhul cel viclean se straduieste cu rautate sa fie totul pentru toti, pentru a-i arunca în pierzare. Cu cei care se roaga se preface si el ca se roaga, ca sub pretextul rugaciunii sa-i faca a cugeta trufas; cu cei care postesc posteste, ca sa-i amageasca prin parerea de sine si sa-i aduca la nebunie; cu cei care cerceteaza Sfânta Scriptura se arunca si el a cerceta Scriptura, la aratare cautând stiinta, iar de fapt straduindu-se sa-i faca a întelege strâmb Scriptura; cu cei ce s-au învrednicit de adumbrirea Luminii, se face si el ca are acest dar, cum spune Pavel: Satana se preface înger de lumina (2 Cor. 11,19), pentru a-i amagi si a-i trage la sine cu nalucirea unei oarecare lumini. Pe scurt: el se preface în toate chipurile pentru toti, ca printr-o lucrare ce se aseamana la aratare cu facerea binelui sa si-l robeasca pe nevoitor si, acoperindu-se cu un obrazar placut sa-l arunce în pierzare. Mi s-a întâmplat sa vad stareti care se îndeletniceau numai cu nevointa trupeasca foarte aspra si care ajunsesera din pricina aceasta la cea mai mare parere de sine, la cea mai mare înselare. Patimile lor sufletesti, mânia, trufia, viclenia, nesupunerea, se dezvoltasera în ei într-o masura neobisnuita. Egoismul si facerea voii proprii pusesera stapânire definitiv pe ei si respingeau cu hotarâre si înversunare toate sfaturile si preîntâmpinarile mântuitoare ale duhovnicilor, întâistatatorilor, chiar arhiereilor: calcând în picioare nu numai legea smereniei, dar pâna si pe cea a modestiei, a bunului simt obisnuit, nu se dadeau în laturi a-si arata dispretul fata de acestia în chipul cel mai obraznic.
            Un oarecare monah egiptean, care a trait la începutul veacului al IV-lea, a devenit jertfa a celei mai cumplite înselari demonice. La început, a cazut în trufie; apoi, din pricina trufiei, a intrat sub o deosebita înrâurire a duhului viclean. Diavolul, întemeindu-se pe trufia cea de voie a monahului, a avut grija sa cultive în el aceasta boala, asa încât prin cresterea si întarirea trufiei sa si-l supuna cu totul, sa-l traga în pierzare. Ajutat de demon, monahul a atins o asemenea sporire nenorocita, încât statea descult pe pietre încinse si, în timp ce facea aceasta, spunea rugaciunea Tatal nostru... Se întelege ca oamenii lipsiti de dreapta-socotinta duhovniceasca vedeau în aceasta lucrare o deosebita minune a Lui Dumnezeu, o neobisnuita sfintenie a monahului, puterea Rugaciunii domnesti, si îl proslaveau pe monah cu laude, hranindu-i trufia si ajutându-l sa se piarda pe sine. Nu era vorba în acea lucrare nici de o minune a lui Dumnezeu, nici de sfintenia monahului: nu lucra acolo puterea Rugaciunii domnesti, ci satana, întemeindu-se pe amagirea de sine a omului, pe voia lui care îmbratisase minciuna; acolo lucra înselarea demonica. Vei întreba: ce însemnatate avea Rugaciunea domneasca acolo unde era vorba de o lucrare demonica? Doar cel înselat o spunea si punea minunea savârsita pe seama ei. Este învederat ca Rugaciunea domneasca nu avea nici o partasie acolo: din propria voie, din propria amagire de sine si din amagire demonica, cel înselat folosea împotriva sa sabia duhovniceasca data oamenilor spre mântuire. Ratacirea si amagirea de sine a ereticilor dintotdeauna s-au ascuns, cu viclenie subtire, îndaratul relei întrebuintari a Cuvântului lui Dumnezeu: si în întâmplarea povestita ratacirea omeneasca si înselarea demonica s-au ascuns cu viclenie, având acelasi tel, îndaratul Rugaciunii domnesti. Nefericitul monah presupunea ca sta descult pe pietre încinse prin lucrarea Rugaciunii domnesti, pentru curatia si înaltimea vietii sale ascetice, iar el statea pe ele prin lucrare demonica. Întocmai la fel se ascund uneori, în acest fel, amagirea de sine si înselarea demonica prin lucrarea rugaciunii lui lisus, iar nestiinta pune pe seama lucrarii acestei preasfinte rugaciuni ceea ce trebuie pus pe seama lucrarii unite a satanei si a omului, a omului ce s-a predat calauzirii satanei. Sus-pomenitul monah egiptean a trecut de la paruta sfintenie la o neînfrânata patima a dulcetii, iar apoi la o sminteala desavârsita; si, aruncându-se în cuptorul încins al baii publice, a ars de viu. Pesemne ca ori l-a cuprins deznadejdea, ori i s-a aratat în cuptor cine stie ce nalucire ademenitoare.

Ucenicul: Ce conditie launtrica a omului îl face aplecat spre înselare?
Staretul: Preacuviosul Grigorie Sinaitul spune: „Îndeobste, singura pricina a înselarii este trufia”. în trufia omului, care e amagire de sine, diavolul îsi afla liman prielnic si îmbina amagirea lui cu amagirea de sine a omului. Orice om este mai mult sau mai putin înclinat spre înselare, fiindca chiar si cea mai curata fire omeneasca are în sine ceva trufas. Întemeiate sunt preîntâmpinarile Parintilor! Trebuie sa fim foarte prevazatori, trebuie sa ne pazim de amagirea de sine si de înselare. În vremurile noastre, când povatuitorii de Dumnezeu insuflati s-au împutinat cu desavârsire, este nevoie de o deosebita prevedere, de o deosebita luare-aminte la sine. Acestea sunt de trebuinta în toate nevointele calugaresti si mai cu seama în nevointa rugaciunii, care e între toate nevointele cea mai înalta, cea mai mântuitoare, cea mai luptata de vrajmasi. Cu frica sa petreceti (I Pt. 1,17), îndeamna Apostolul. Îndeletnicirea cu rugaciunea lui lisus îsi are începutul sau, urcusul sau treptat, sfârsitul sau fara de sfârsit. Este de neaparata trebuinta a începe îndeletnicirea de la început, nu de la mijloc si nici de la sfârsit. Preasfintitul Calist, patriarhul Constantinopolului, descriind roadele duhovnicesti ale acestei rugaciuni, spune: „Nimeni dintre cei ce nu au deprins tainele sau dintre cei ce au trebuinta de lapte sa nu cuteze, auzind învatatura despre lucrarea harica a rugaciunii, a se atinge de ea. Este oprita o astfel de încercare la vreme nepotrivita. Cei ce au încercat-o si au cautat mai înainte de vreme ceea ce vine la vremea potrivita, care s-au straduit sa intre în limanul nepatimirii aflându-se într-o asezare launtrica nepotrivita cu aceasta, sunt socotiti de catre Parinti nu altfel decât iesiti din minti. Nu poate a citi cartea cel ce nu a deprins slovele”.

Ucenicul: Ce înseamna a începe îndeletnicirea cu rugaciunea lui lisus de la mijloc si de la capat, si ce înseamna a începe aceasta îndeletnicire de la început?
Staretul: De la mijloc încep acei începatori care, citind în cartile Parintilor povete privitoare la îndeletnicirea cu rugaciunea lui lisus pe care Parintii le-au dat celor care se linistesc, adica monahilor ce au sporit mult în nevointa monahala, se apuca în chip nechibzuit sa se calauzeasca în lucrarea lor de aceste povete. De la mijloc încep cei care se straduiesc, fara sa se fi pregatit defel pentru aceasta, sa urce cu mintea în biserica inimii si sa înalte rugaciune de acolo. De la sfârsit încep cei ce cauta sa descopere numaidecât în sine dulceata harica a rugaciunii si celelalte lucrari harice ale ei. Trebuie sa începem de la început, adica sa savârsim rugaciunea cu luare-aminte si cu evlavie, având ca scop pocainta, singura noastra grija fiind ca aceste trei însusiri sa însoteasca totdeauna rugaciunea noastra. [...]

Ucenicul: Este, oare, vreun mijloc de nadejde pentru a ma pazi de înselare îndeobste, în toate nevointele calugaresti, si mai cu seama când ma îndeletnicesc cu rugaciunea lui lisus?
Staretul: Precum trufia este, îndeobste, pricina înselarii, asa si smerenia, virtutea ce se împotriveste nemijlocit trufiei, este un mijloc de nadejde pentru a ne pazi de înselare. Sfântul Ioan Scararul a numit smerenia pierzania patimilor. E limpede ca în omul în care nu lucreaza patimile ele sunt înfrânate; nu poate sa lucreze în el nici înselarea, fiindca înselarea este aplecarea patimasa sau împatimita a sufletului catre minciuna, ce se întemeiaza pe trufie. În timpul îndeletnicirii cu rugaciunea lui lisus (si, îndeobste, cu rugaciunea), în chip deplin si cu toata temeinicia apara acel fel de smerenie ce se numeste plâns. Plânsul este simtamântul de pocainta, de întristare mântuitoare a inimii pentru pacatosenia si pentru neputinta cea de multe feluri a omului. Plânsul este duhul umilit, inima înfrânta si smerita pe care Dumnezeu nu le va urgisi (Ps. 50,19), adica nu le va da în stapânirea demonilor ca sa le batjocoreasca, asa cum le este data inima trufasa, plina de parere de sine, de nadajduire în sine, de slava desarta. Plânsul este singura jertfa pe care o primeste Dumnezeu de la firea cazuta mai înainte de înnoirea duhului omenesc prin Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Rugaciunea noastra sa fie patrunsa de simtamântul pocaintei, sa se împreuneze cu plânsul si înselarea nu va lucra niciodata, în noi. [...]
            Chiar daca unii s-au stricat, patimind vatamare de minte, sa stii ca au patimit aceasta din facerea voii lor si din semeata cugetare. Acum, din pricina desavârsitei împutinari a povatuitorilor purtatori de Duh, nevoitorul rugaciunii este silit sa se calauzeasca numai dupa Sfânta Scriptura si scrierile Parintilor. Aceasta cale este mult mai anevoioasa, o noua pricina ca sa plângem mai mult!

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol 1, Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim