Omule! Pricepe vrednicia ta. Priveste poienile si tarinile, râurile întinse, marile nesfârsite, muntii înalti, pomii cei preafrumosi, toate fiarele si dobitoacele pamântului, toate fiarele si pestii care umbla în întinderile apelor, priveste stelele, luna, soarele, cerul: toate acestea sunt pentru tine totul a fost menit sa îti slujeasca. Afara de lumea pe care o vedem, mai este si lumea cea nevazuta cu ochii trupesti, neasemuit mai minunata ca cea vazuta. Si lumea nevazuta este pentru om.
            Cum a cinstit Domnul chipul Sau! Ce rost înalt i-a menit! Lumea vazuta e doar pridvorul pregatitor al unui locas neasemuit mai maret si mai larg. Aici, ca într-un pridvor, chipul lui Dumnezeu este dator a se împodobi cu ultimele trasaturi si culori, pentru a capata cea mai desavârsita asemanare cu Originalul sau Cel Atotsfânt si Atotdesavârsit, ca întru frumusetea si minunatia acestei asemanari sa intre în acea camara unde Originalul petrece în chip de nepatruns, marginindu-si, parca, nemarginirea Sa spre a Se arata iubitelor Sale fapturi întelegatoare.
            Chipul Treimii-Dumnezeu este treimea-om. Cele trei fete în treimea-om sunt cele trei puteri ale duhului sau, prin care se arata fiintarea duhului. Gândurile noastre si simtirile cele duhovnicesti arata fiintarea mintii, care, vadindu-se cu limpezime, ramâne totodata cu totul nevazuta si neurmata.În Sfânta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti este numit „duh” fie sufletul îndeobste, fie o putere aparte a sufletului. Parintii numesc aceasta putere a sufletului putere cuvântatoare. Ei o împart în trei parti: minte, gând sau cuvânt, si duh. Ei numesc „minte” însusi izvorul, însusi temeiul atât al gândurilor cât si al simtirilor duhovnicesti. „Duh”, în înteles restrâns, se numeste puterea de a simti duhovniceste. În scrierile Parintilor, puterea cuvântatoare sau duhul este numit nu arareori „minte”; nu rareori sunt numite „minti” duhurile zidite. Întregul primeste nume de la partea sa de capetenie. Însasi fiinta sufletului nostru este chipul lui Dumnezeu. Sufletul ramâne chip si dupa caderea în pacat! Si sufletul pacatos aruncat în flacarile iadului, chiar în flacarile iadului, ramâne chip al lui Dumnezeu! Asa învata Sfintii Parinti. Cânta Sfânta Biserica în cântarile sale: „Chipul slavei Tale celei negraite sunt, desi port ranele pacatelor”. Mintea noastra e chipul Tatalui; cuvântul nostru (cuvântul nerostit obisnuim a-l numi „gând”) e chipul Fiului; duhul nostru e chipul Sfântului Duh.
            Precum în Treimea-Dumnezeu cele Trei Fete alcatuiesc, în chip neamestecat si nedespartit, o singura Fiinta Dumnezeiasca, asa si în treimea-om cele trei fete alcatuiesc o singura fiinta, neamestecându-se între ele, necontopindu-se într-o singura fata, neîmpartindu-se în trei fiinte. Mintea noastra a nascut si naste neîncetat gândul; gândul, nascându-se, nu înceteaza a se naste iar, si totodata ramâne nascut, ascuns în minte. Mintea nu poate fiinta fara gând, nici gândul fara minte. Temeiul uneia este, neabatut, si temeiul celuilalt; fiintarea mintii este, neabatut, si fiintare a gândului. Întocmai la fel duhul iese din minte si împreuna-lucreaza cu gândul. Tocmai de aceea orice gând îsi are duhul sau, orice fel de a gândi îsi are duhul sau aparte, orice carte are duhul sau propriu. Nu poate gândul sa fiinteze fara duh; fiintarea unuia e însotita, neabatut, si de fiintarea celuilalt. În fiintarea unuia si a celuilalt se arata fiintarea mintii.
            Ce este duhul omului? Suma simtirilor inimii, proprii sufletului cuvântator si fara moarte, straine sufletelor de dobitoace si de fiare. Inima omului se deosebeste de inima animalelor prin duhul sau. Inimile animalelor au simtiri care atârna de sânge si de nervi, nu au simtire duhovniceasca, aceasta trasatura a chipului lui Dumnezeu, care nu apartine decât omului. Puterea morala a omului este duhul lui. Mintea, cuvântul si duhul nostru sunt, prin faptul ca au venit la fiinta în acelasi timp si prin legaturile dintre ele, sunt chip al Tatalui, al Fiului si al Sfântului Duh, Celor Împreuna Vesnici, Împreuna Fara de început, de aceeasi cinste si de aceeasi fire. Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal, vesteste Fiul: Eu sunt în Tatal, si Tatal este întru Mine (In. 14, 9, 10). Acelasi lucru se poate spune despre mintea omeneasca si gândul ei: mintea, nevazuta în sine, se vadeste în gând; cel ce a facut cunostinta cu gândul a facut cunostinta si cu mintea ce a nascut gândul cu pricina. Domnul a numit pe Duhul Sfânt Putere de sus (Lc. 24, 49), Duh al Adevarului (In. 14, 17); Adevarul e Fiul. Însusirea de a fi putere o are si duhul omenesc; el este si duhul gândurilor omului, fie ele adevarate sau mincinoase. El se vadeste si în miscarile tainice ale inimii, si în felul de a gândi, si în toate faptele omului. Prin duhul omului se vadesc si mintea lui, si felul de a gândi; duhul fiecarei fapte vadeste gândul ce a calauzit pe om când a facut fapta cu pricina.. Domnul Cel Milostiv a înfrumusetat chipul Sau si cu asemanarea Sa. Chipul lui Dumnezeu e însasi firea sufletului; asemanarea sunt însusirile sufletesti. […]
            Stricarea chipului si asemanarii o poate vedea lesne oricine în sine însusi. Frumusetea asemanarii, care este alcatuita din suma tuturor virtutilor, este spurcata de patimi întunecate si puturoase. Trasaturile chipului nu mai sunt drepte, nu mai au armonie: gândul si duhul se lupta intre ele, ies din ascultarea fata de minte, se scoala împotriva ei. Mintea însasi este pururea în nedumerire, în grozava întunecare, ce îi ascunde pe Dumnezeu si calea sfânta, neratacita catre Dumnezeu.Un chin cumplit însoteste stricarea chipului si asemanarii lui Dumnezeu. Daca omul se va privi pe sine cu luare aminte, întru însingurare, de-a lungul unui însemnat rastimp, se va încredinta ca acest chin lucreaza neîncetat, se descopera si se ascunde, dupa cum îl acopera mai mult sau mai putin împrastierea.
            Omule! Împrastierile tale, distractiile tale dau în vileag chinul ce traieste în tine. Tu cauti sa-l îneci în placeri galagioase si distractie necontenita. Nefericitule! Îndata ce vine pentru tine o clipa de trezie, te încredintezi iarasi ca chinul pe care te sileai sa îl nimicesti prin distractie e viu în tine. Distractia este pentru el hrana, mijloc de întarire: dupa ce s-a odihnit la umbra distractiei, chinul se trezeste cu puteri noi. El e o marturie care traieste chiar în om, care marturiseste caderea lui. Cu pecetea, cu marturia caderii este pecetluit trupul omului. Chiar de la nasterea lui este întru vrajba, întru lupta cu tot ce îl înconjoara, si cu însusi sufletul care traieste în el. Împotriva lui se scoala toate stihiile; în fine, sleit de luptele dinlauntru si dinafara, doborât de boli, împovarat de batrânete, el cade sub coasa mortii, macar ca a fost zidit nemuritor, se destrama în praf. Si iarasi se arata maretia chipului lui Dumnezeu! Ea se arata chiar în caderea lui, în mijlocul prin care a fost scos din cadere. […]
            Treimea-om e vindecata de Treimea-Dumnezeu: prin Cuvântul este vindecat gândul, e stramutat din tarâmul minciunii, din tarâmul amagirii de sine, în tarâmul Adevarului; prin Duhul Sfânt este înviat duhul, e stramutat din simtirile trupesti si sufletesti în simtiri duhovnicesti; mintii i se arata Tatal, si mintea se face minte dumnezeiasca. Mintea lui Hristos avem (1 Cor. 2, l6), spune Apostolul. Înainte de venirea Sfântului Duh, omul, fiind mort cu duhul, cerea: Doamne, arata-ne noua pe Tatal (In. 14, 8). Dupa primirea Duhului înfierii, simtind starea sa de fiu, înviind cu duhul pentru Dumnezeu si mântuire în urma lucrarii Sfântului Duh, el vorbeste Tatalui ca unui cunoscut, ca unui Parinte: Avva Parinte! (Rom. 8, 15, 16).
            În scaldatoarea botezului e refacut chipul cazut, omul se naste în viata vesnica prin apa si prin duh. De acum înainte, Duhul, Care S-a departat de om dupa caderea lui, începe sa fie alaturi de el în vremea vietii lui pamântesti, tamaduind prin pocainta vatamarile aduse omului de pacatuirea dupa botez si în acest chip facându-i cu putinta mântuirea, prin mijlocirea pocaintei, pâna la ultima suflare. Frumusetea asemanarii este refacuta, ca si chipul, de catre Duhul la botez. Ea se dezvolta, se desavârseste prin împlinirea poruncilor evanghelice. Modelul acestei frumuseti, deplinatatea acestei frumuseti este Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos. […]
            Chip întelegator al lui Dumnezeu! Ia seama carei slave, carei desavârsiri, carei mariri ai fost chemat, ai fost menit de Dumnezeu! Întelepciunea cea neurmata a Facatorului ti-a lasat libertatea de a face din tine însuti ceea ce vrei. Chip întelegator al lui Dumnezeu! Nu cumva nu voiesti a ramâne chip vrednic al lui Dumnezeu, nu cumva vrei sa te schimonosesti, sa nimicesti asemanarea cu Dumnezeu, sa te prefaci în chip al diavolului, sa te cobori la vrednicia necuvântatoarelor?
            Nu la întâmplare a revarsat Dumnezeu bunatatile Sale, nu în zadar a savârsit minunata facere a lumii, nu degeaba a cinstit zidirea chipului Sau sfatuindu-Se mai înainte întru Sine, nu în desert l-a rascumparat când a cazut! Pentru toate darurile Sale, El cere socoteala. El va judeca felul în care au fost întrebuintate îndurarile Lui, felul în care a fost pretuita înomenirea Lui, felul în care a fost pretuit sângele Lui ce pentru noi a fost varsat atunci când am fost rascumparati. Vai, vai fapturilor care au fost nepasatoare fata de binefacerile lui Dumnezeu, ale Ziditorului, Rascumparatorului! Focul cel vesnic, adâncul cel de foc, cel aprins de demult, cel nestins, cel gatit diavolului si îngerilor lui, acela asteapta chipurile lui Dumnezeu ce s-au schimonosit, ce s-au facut de nici o treaba. Acolo ele vor arde vesnic, fara de a se mistui vreodata!
            Fratilor! Cât mai calatorim pe pamânt, cât mai suntem în pridvorul vesniciei, în aceasta lume vazuta, sa ne straduim a îndrepta trasaturile chipului lui Dumnezeu, celui întiparit de Dumnezeu în sufletele noastre, sa dam culorilor asemanarii frumusete, viata, prospetime, si Dumnezeu, la cercarea cea înfricosata, ne va cunoaste ca suntem buni sa intram în vesnica, fericita Lui camara, în ziua Lui cea vesnica, în vesnica lui praznuire si sarbatoare. Cei putini la suflet, sa prindem inima! Cei lenesi, sa ne urnim! Un om la fel ca noi, care la început, în întunecarea sa, prigonea Biserica, fost potrivnic, vrajmas al lui Dumnezeu, pâna-ntr-atât a îndreptat în sine, dupa întoarcerea sa la credinta, chipul Dumnezeiesc cel dat de Dumnezeu, pâna-ntr-atât a desavârsit asemanarea cu Dânsul, ca vesteste despre sine cu îndraznire: Viez de acum nu eu, ci Hristos viaza în mine! (Gal. 2, 20). Nimeni sa nu se îndoiasca de adevarul acestui glas! Acest glas a fost asa preaplin de atotsfântul Adevar, atât de mult împreuna-lucra cu el Duhul Sfânt, ca la glasul lui Pavel înviau morti, demoni ieseau din oamenii chinuiti de ei, taceau oracolele dracesti, vrajmasii Luminii lui Dumnezeu ramâneau lipsiti de lumina ochilor, pagânii se lepadau de idolii lor, cunosteau pe Hristos, Adevaratul Dumnezeu, si se închinau Lui. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Aripi duhovnicesti pentru cei osteniti si împovarati, (Experiente ascetice vol 3), Editura Sofia, Bucuresti, 2001
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim