Pacat era curvia când stapânea Vechiul Legamânt; era pacat ca necinstire a firii, ca rea întrebuintare a unei însemnate însusiri a firii, ca încalcare a legilor firii. Încalcarea era socotita atât de însemnata, ca cel vinovat de ea era pedepsit cu moartea. În Legamântul cel Nou, acest pacat a dobândit o noua greutate, fiindca trupurile omenesti au dobândit o noua vrednicie. Ele s-au facut madulare ale trupului lui Hristos, si calcatorul curatiei necinsteste de acum pe Hristos, strica unirea cu El, preface madularele lui Hristos în madulare ale curviei (1 Cor. 6, 15). Curvarul este pedepsit cu moartea sufleteasca. De la cel cazut în pacatul curviei se departeaza Sfântul Duh; cel care a pacatuit e socotit cazut într-un pacat de moarte, într-un pacat ce înstraineaza de mântuire, într-un pacat care e chezasie a unei pierzanii de neocolit si a vesnicelor chinuri din iad, daca acest pacat nu e tamaduit la buna vreme prin pocainta.
            Ce este curatia? E o virtute potrivnica patimii curviei; este înstrainarea trupului de caderea cu fapta în pacat si de toate faptele care duc la pacat, înstrainarea mintii de gândurile si visarile curvesti, iar a inimii, de simtamintele si înclinarile curvesti, dupa care urmeaza si înstrainarea trupului de pofta trupeasca. Unii spun ca a cadea în curvie cu trupul si a cadea în ea cu mintea si cu inima sunt nelegiuiri de aceeasi greu­tate si însemnatate. Ei îsi întemeiaza aceasta parere pe cuvintele Mântuitorului: Tot cela ce cauta la femeie spre a o pofti pe ea, iata, a preacurvit cu dânsa în inima sa (Mt. 5, 28). Gresita parere! Aceste cuvinte au fost spuse spre a arata deplina porunca Vechiului Legamânt; ele au fost spuse celor ce socoteau pacat doar curvia trupeasca, nepricepând ca gândurile rele, printre care se numara si gândurile de curvie, ies din inima si spurca pe om (Mt. 15, 19-20), despart de Dumnezeu (Înt. Sol. 1, 3), rapesc curatia, mijlocul vederii lui Dumnezeu. Desfatarea de gânduri si simtaminte curvesti este curvie a inimii si spurcare a omului, ce îl face netrebnic spre partasia cu Dumnezeu, iar curvia trupului este schimbarea întregii fiinte omenesti prin împreunarea cu un alt trup (1 Cor. 6, 16), este desavârsita înstrainare de Dumnezeu, e moarte, e pierzanie. Pentru a iesi din cea dintâi stare, omul are nevoie sa se trezeasca; pentru a iesi din cea de-a doua, trebuie sa învie, trebuie sa se nasca din nou prin pocainta.[…]
            Grait-a Sfântul Isaac Sirul: „Cel care nu se departeaza din voia sa de pricinile pacatului este tras de pacat împotriva voii sale”. Aceasta pravila, care priveste îndeobste viata monahala, este deosebit de însemnata pentru cei care au intrat în lupta cu firea cazuta. De folos este noua sa nu vedem deloc rodul de a carui gustare ne-am lepadat. Din aceasta pricina, pravilele Sfintilor Parinti opresc intrarea femeilor în manastiri de barbati, precum se tine si acum în Sfântul Munte Athos. În viata Sfântului Ioan Scararul se spune ca, prin vietuirea pustniceasca si înstrainarea de cautarea la fata, a stins de tot, în sine vapaia poftei. Toti Sfintii Parinti s-au straduit, dupa putinta, sa nu aiba de-a face cu femei, si aceasta purtare ne-au predanisit-o în cartile lor mântuitoare de suflet, de Dumnezeu insuflate. Parintii, stiind cât de lesne se poticneste omul, nu se încredeau nici în sfintenia lor, nici în batrânetele lor adânci si neputinta vârstei de a pacatui. Pâna la sfârsitul vietii, ei nu au contenit a se departa de pricinile pacatului: aceasta de­partare este cel mai puternic mijloc de biruinta asupra pacatului. Ajungând Preacuviosul Sisoe cel Mare la batrânete adânca, ucenicul lui, Avva Avraam, l-a îmbiat sa se mute undeva mai aproape de oameni. A raspuns batrânul de nouazeci de ani: „Sa ne salasluim unde nu sunt femei”. Ucenicul a întâmpinat: „Dar unde este locul în care sa nu fie femei, afara de pustie ?“ Staretul a grait: „Du-ma, dar, fiule, în pustie”. Înclinarea cea buna a voii omului se întareste departe de sminteli, primeste o neobisnuita putere si tarie; dimpotriva, fiind în apropierea smintelilor, începe sa slabeasca putin câte putin, si în cele din urma se perverteste cu totul. Astfel, gheata se întareste din ce în ce mai mult pe ger; când este supusa caldurii, însa, se topeste si piere. Fratilor! Se cade noua sa ne îndepartam de cunostinta, mai ales apropiata, cu femeile, de vederea deasa si împreuna vorbirile dese cu ele. Voi, care v-ati hotarât sa biruiti firea! Pricepeti ca aceasta biruinta nu este cu putinta daca vom fi supusi neîncetat înrâuririi firii, atâtând în noi însine lucrarea ei.
            Preacuviosul Pimen cel Mare a zis cuiva care era luptat de patima curviei: „Daca monahul îsi va înfrâna pântecele si limba si va pazi strainatatea, nu va muri de moartea sufleteasca ce atinge pe oricine cade în curvie. Prin numele de strainatate se întelege aici îndepartarea de viata împrastiata, de purtarea sloboda, de cunostintele multe si apropiate, din care se aprinde pofta trupeasca. Preacuviosul Isaia Pustnicul spunea ca razboiul curviei se întareste din urmatoarele cinci pricini: grairea în desert, slava desarta, somnul mult, împodobirea cu vesminte si îmbuibarea. Dintre pricinile atâtarii patimii curviei, cu deosebita putere lucreaza si deosebit de vatamatoare sunt doua: calcarea strainatatii si îmbuibarea. E greu de spus care din ele e mai pierzatoare! Cel ce s-a supus si robit uneia dintre ele nu va putea sa tina piept în lupta împotriva firii sale. Pen­tru dobândirea curatiei este neaparat nevoie de lepada­rea acestor pricini, a amândurora. Dupa ce am luat aminte în chip deosebit la pazirea de pricinile de capetenie ale atâtarii poftei, sa nu le trecem cu vederea nici pe cele de rangul al doilea, sa ne pazim si de ele. Si o pricina de mai mica putere dobândeste o deosebita putere prin obisnuinta, atunci când nu luam seama la ea. De pilda, unii postesc, traiesc în însingurare si neagonisire, roaga pe Dumnezeu pentru înfrânarea poftelor firii lor, dar, totodata îsi îngaduie sa graiasca de rau, sa certe, sa osândeasca pe aproapele, sa-si bata joc de el; ajutorul lui Dumnezeu se departeaza astfel de la ei; ramân de capul lor si nu afla putere sa se împotriveasca imboldurilor pacatoase ale firii cazute.[…]
            Sfintii Parinti poruncesc sa pazim capul sarpelui (Fac. 3, 15), adica sa luam seama la gândul pacatos chiar de la începutul lui si sa îl lepadam. Aceasta s-a spus cu privire la toate gândurile pacatoase, dar mai cu seama la cel al curviei, care are ca împreuna lucratoare firea cazuta si care, din aceasta pricina, are asupra noastra o deosebita înrâurire. Preacuviosul Casian Romanul porunceste monahului începator sa marturiseasca fara întârziere staretului gândul pacatos ce îi vine . Acest mijloc e minunat; el este cel mai bun pentru începator dar si pentru cel sporit ramâne în unele împrejurari foarte trebuincios si totdeauna folositor, întrucât strica în chip hotarâtor prietenia cu pacatul la care atrage firea bolnava. Fericit cel ce poate întrebuinta cu lucrul acest mijloc! Fericit începatorul care a aflat staret ca­ruia sa îi poate descoperi gândurile sale! Monahilor care nu au putinta de a merge mereu la un staret, Parintii le poruncesc sa lepede fara întârziere gândul pacatos care se iveste, fara a intra de fel în vorba ori cearta cu el (acestora urmându-le negresit atragerea de catre pacat) si sa tinda la rugaciune. Acest mijloc a fost întrebuintat cu foarte mare reusita si roada de catre Preacuvioasa Maria Egipteanca, precum se vede din viata ei. „Daca cineva”, spune Preacuviosul Nil Sorski, „în orice necaz întâlnit si în fata oricarui gând adus de catre vrajmasul, va striga plângând dupa ajutor la bunatatea lui Dumnezeu, degrab va simti liniste, daca se va ruga întru întelegere”. „Precum este în firea focului sa mistuie vreascurile, asa este si în firea lacrimilor curate sa nimiceasca toata întinaciunea trupului si a duhului”, a spus Sfântul Ioan Scararul. Când suntem în singuratate, daca ne napadesc gândurile si visarile curvesti si trupul ni se aprinde în chip neobisnuit, trebuie sa cadem în genunchi si chiar cu fata la pamânt înaintea sfintelor icoane, urmând Sfintei Maria Egipteanca, si cu lacrimi sa Îl rugam pe Dumnezeu ca sa ne miluiasca. Cercarea nu va întârzia sa dovedeasca apropierea lui Dumnezeu fata de noi si stapânirea Lui asupra firii noastre; aceasta ne-o va aduce credinta vie, iar credinta vie ne va însufleti cu o putere neobisnuita si ne va aduce biruinta statornica.[…]
            Îndeobste, Parintii cei mai înzestrati cu dreapta socotinta au recunoscut ca, în lupta cu poftele firii, înfrânarea de la mâncare si celelalte nevointe trupesti trebuie savârsite cu întelepciune si masura; ca pofta trupeasca este doar înfrânata de nevointele acestea, iar de biruit este biruita prin smerenie si rugaciune înlacrimata, ce atrag harul Dumnezeiesc la nevoitor; ca marile nevointe trupesti sunt mai mult vatamatoare decât folositoare atunci când ele, slabind peste masura puterile trupesti, împiedica de la îndeletnicirea cu rugaciunea, plânsul si faptele smereniei.[…]
            Un monah din schit, Preacuviosul Agaton, care era vestit pentru darul dreptei socotinte duhovnicesti, a fost întrebat cu privire la patima curviei. El a raspuns: „Mergi, arunca puterea ta în praf înaintea lui Dumnezeu, si vei afla odihna". Raspunsuri asemanatoare au dat în astfel de împrejurari si alti mari Parinti. Drept si adevarat este raspunsul lor! Daca numai Dumnezeu poate sa schimbe firea, atunci constiinta vatamarii pri­cinuite firii de pacatul stramosesc si smerita rugaciune pentru tamaduirea si înnoirea firii de catre Ziditorul ei este cea mai puternica, cea mai lucratoare arma în lupta cu firea. Aceasta arma slabeste prin nadajduirea în sine, la care duce nevointa trupeasca prisositoare si nepo­trivita cu puterile trupesti ale nevoitorului. Preacuvio­sul Casian Romanul baga de seama ca „razboiul cu patima poftei trupesti este de neocolit pentru suflet pâna când sufletul nu va cunoaste ca acest razboi este mai presus de puterile sale, ca nu este cu putinta a primi izbânda asupra lui prin nevointa si sfortarea proprie, fara ajutor si acoperamânt de la Domnul. […]
            Atunci când harul Dumnezeiesc începe sa ne ajute deja în chip vadit, primul semn al acestei ajutorari este neîncuviintarea gândului, dupa cum spune Sfântul Ioan Scararul; adica se arata în minte, putin câte putin neîncuviintarea fata de gândurile si închipuirile pacatoase în locul încuviintarii de mai înainte, din care luau nastere imboldul pacatos si înfrângerea de fiecare data când pentru împotrivire nu era întrebuintata o silinta deosebita. […]
            Fiule, spune Scriptura, daca te apropii sa lucrezi Domnului, gateste sufletul tau spre ispita: îndrepteaza inima ta, si rabda. Tot ce se va întâmpla tie, primeste; si întru schimbarile inimii tale îndelung rabda (Sir. 2, 1; 2, 4). Necazurile au fost de la începutul veacului un semn al alegerii dumnezeiesti. Ele au fost un semn care i-a aratat pe patriarhi, prooroci, apostoli, mucenici, prea-cuviosi ca bineplacuti ai lui Dumnezeu. Toti sfintii au trecut pe calea cea strâmta a ispitelor si necazurilor, si prin rabdarea lor s-au adus pe sine ca jertfe bine primite lui Dumnezeu. Si acum Dumnezeu îngaduie ca sufletele sfinte sa treaca prin felurite nevoi, ca iubirea lor de Dumnezeu sa se descopere în toata limpezimea. Nimic nu se întâmpla cu omul fara încuviintarea si îngaduinta lui Dumnezeu. Crestinul care vrea sa fie urmator al Domnului nostru Iisus Hristos si sa se faca fiu al lui Dumnezeu dupa har, nascut din Duhul, este dator în primul rând sa-si puna ca pravila, sa socoteasca drept o îndatorire de neînlaturat rabdarea cu suflet bun a tuturor necazurilor si a patimirilor trupesti, si a neplacerilor de la oameni, si a bântuirilor dracesti, si a rascularii patimilor sale. […]
            Cu barbatie sa rabdam toate pentru Domnul, asa cum se cuvine sa rabde ostasii viteji care nici de moarte nu se înfricoseaza pentru împaratul lor. De ce n-am fost supusi unor amaraciuni atât de multe si de mari atunci când slujeam lumii si grijilor lumesti? De ce acum, când ne-am apropiat sa slujim lui Dumnezeu, suntem supusi necazurilor de tot felul? Sa stii ca pentru Hristos se revarsa asupra noastra necazurile ca sagetile. Le sloboade asupra noastra vrajmasul nostru, diavolul, ca sa se razbune pe noi prin ele pentru bunatatile pe care nadajduim si ne straduim sa le primim, si totodata pentru a ne slabanogi sufletele prin întristare, prin trândavie, prin lene, lipsindu-ne în acest chip de fericirea pe care o asteptam.
            Hristos Se lupta în chip nevazut pentru noi. Acest tare si nebiruit Aparator al nostru strica toate cursele si maiestriile vrajmasului nostru. El Însusi, Domnul si Mântuitorul nostru, a mers în vremea vietii Sale pamântesti pe calea cea strâmta si necajita, nu pe vreo alta. A fost neîncetat prigonit, a suferit multe defaimari, batjocuri si necazuri si, în cele din urma, moarte de ocara pe cruce în mijlocul a doi tâlhari.
            Sa urmam lui Hristos! Sa ne smerim asemenea Lui! Asemenea Lui sa nu ne dam în laturi a parea amagitori si iesiti din minti: sa nu crutam cinstea noastra, sa nu întoarcem fetele noastre de la scuipari si obrajii nostri de la lovituri; sa nu cautam nici slava, nici frumusetea, nici desfatarile acestei Iumi; sa savârsim calatoria noastra pamânteasca la fel ca niste pribegi care nu au unde sa-si plece capul; sa primim, sa primim defaimarile, înjosirile si dispretul oamenilor ca pe niste lucruri care nu pot fi despartite de calea pe care ne-am ales-o; sa ne luptam pe fata si în taina cu gândurile trufiei, sa sur­pam din toate puterile aceste gânduri ale omului nos­tru vechi, care cauta sa învie „eul” sau sub felurite în­dreptatiri parut adevarate. Atunci, Fiul lui Dumnezeu, Care a spus Ma voi salaslui întru ei, si voi umbla (2 Cor. 6, 16). Se va arata în inima noastra si ne va darui putere a stapâni si a lega pe cel tare, a rapi vasele lui, a calca peste aspida si vasilisc.
            Sa lepadam cârtirea, sa lepadam plângerile împotriva sortii noastre, sa lepadam tristetea si tânjeala din inima, care fac sufletele slabe sa sufere mai mult decât necazurile însele. Sa lepadam tot gândul la razbunare si la rasplatirea raului cu rau. A Mea este razbunarea, Eu voi rasplati (Rom. 12, 19), a zis Domnul. Vrei sa înduri necazurile cu usurinta si înlesnire? Sa îti fie dorita moartea pentru Hristos. Aceasta moarte sa stea necontenit înaintea ochilor tai. Omoara-te în fiecare zi prin înfrânarea de la toate poftele pacatoase ale trupului si ale duhului; omoara-te prin lepadarea voii tale si lepadarea îndreptatirilor de sine aduse de ratiunea cea cu nume mincinos si de constiinta vicleana a omului celui vechi; omoara-te înfatisându-ti în culori vii moartea ta, pe care nu vei putea s-o ocolesti. Ni s-a dat porunca de a urma lui Hristos, luându-ne crucea. Asta înseamna ca trebuie sa fim întotdeauna gata sa murim cu bucurie si veselie pentru Hristos. Daca vom dobândi o astfel de asezare sufleteasca, lesne vom îndura orice necaz vazut si nevazut. Cel ce doreste sa moara pentru Hristos, ce necaz, ce jignire nu va îndura cu marime de suflet? Ni se par grele necazurile noastre tocmai pentru ca nu vrem sa murim pentru Hristos, nu vrem sa ne punem numai în El toate dorintele, toate nadejdile, toata întelegerea, toata mostenirea, toata fiintarea noastra. Cel care nazuieste a urma lui Hristos si a fi împreuna mostenitor cu Dânsul trebuie sa urmeze cu râvna patimirilor Lui. Cei ce Îl iubesc pe Hristos si urmatorii Lui îsi arata si îsi dovedesc zalogul cel de taina prin faptul ca sufera toate necazurile care li se trimit de sus nu nu­mai cu seninatate, ci si cu râvna, si cu osârdie, si cu bucurie, si cu recunostinta, punându-si în Hristos toata nadejdea lor.[…]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim