Poemul vietii intrauterine a pruncului, dovada „biologica” a interventiei divine în actul procreatiei.

            Minunea zamislirii unui prunc, în sânul matern, priveste poemul si drama vietii intrauterine dintre concepere si implantare (nidatie). Cu unirea celor doua celule germinative, masculina si feminina, începe un proces complicat, de crestere si dezvoltare, care nu se încheie pâna la moartea persoanei respective, multi ani mai târziu. Fenomenul la care ne referim prezinta o anume dinamica interna. Doua pronuclee rezultate, în acest proces, din cele doua celule germinative, cu câte 23 de cromozomi, se maresc si-si pierd membrana. În decurs de 12 ore ele se unesc de asa maniera, încât ovulul fertilizat, numit din acest moment „zigot”, (dar persoana umana propriu-zisa), detine în mod necesar 23 de perechi de cromozomi, provenite de la cei 2 parinti, si astfel se poate dezvolta, descoperindu-se progresiv imaginea unui copil. Putine fapte din biologie sunt mai emotionante si mai importante în implicatii, prezente si viitoare, cum este prima diviziune a zigotului în doua parti egale. Prin acest proces, dintr-un singur ovul fertilizat vor rezulta mai multe trilioane de celule ale copilului, de la zamislire si pâna în momentul nasterii. Fiecare celula fiica este identica, ca atare, în alcatuirea cromozomiala, respectiv în potentialul ereditar, cu zigotul originar. Astfel, fiecare celula a copilului, care se dezvolta intrauterin, contine, un numar egal de cromozomi, de la fiecare parinte, si tocmai acesti cromozomi sunt cei care poata unitatile ereditare, cunoscute si ele cu denumirea de „gene”. Codul genetic despre care e vorba este, prin originea si structura lui, individual si, în sensul acesta, absolut unic în întreaga existenta. Acest cod marturiseste de la sine, dincolo de unicitatea si individualitatea sa, independenta copilului fata de mama în sânul careia a aparut, el fiind o persoana umana propriu-zisa. Tot prin acest cod, într-o maniera chiar materiala, copilul îsi afirma dreptul al viata conferit lui de catre Creator. Prima diviziune a zigotului are loc la aproximativ 36 de ore, iar a doua diviziune este realizata la doua zile de la concepere. În putine zile, ajunge la un numar suficient de celule pentru a forma o sfera numita „morula”, înfasurata, la rândul ei, într-un învelis transparent numit „zona pellucida”. E important de subliniat faptul ca celulele morulei sunt integrate functional. Ele si-au pierdut de acum o parte din independenta lor si, daca o celula ar fi separata de celelalte, nu ar mai putea da nastere altor celule individuale separat. Când numarul celulelor creste, atunci molecula de pe locul în care a fost fertilizat ovulul, dupa aproximativ 3 zile, ajunge, printr-o deschizatura îngusta, în cavitatea uterina. Aceasta cavitate este, metaforic vorbind, sânul mamei. Pâna la implantare în acest sân, embrionul îsi traieste faza sa numita „embriotropa”. În cazul ca, în aceasta faza, intervin substantele contragestive hormonale (pilula), se produce asa zisa distrugere a „endometrului”, membrana interna a uterului, aducând cu sine nimicirea oului (embrionului). Astfel se împiedica trecerea la o noua faza a vietii umane, cunoscuta si ea sub denumirea de faza „histotropa”. Ultima faza a vietii embrionului caruia urmeaza implantarea, respectiv nidatia, este cea „hematotropa”, în care embrionul ajunge a se hrani cu sângele mamei.
            Este usor de vazut, urmarind acest poem, ca actualul început al vietii trebuie considerat a fi, în mod indiscutabil, momentul conceperii. Implantarea este pur si simplu un alt pas pe drumul stabilit de primul moment al conceperii. Prin urmare, putem afirma ca nu întâmplator au vorbit în acest sens Sfintii Parinti despre concepere ca originea a vietii umane intrauterine, desi nu cunosteau din punct de vedere stiintific aproape nimic în aceasta privinta. Fara microscoape sau tehnologii moderne, ei cunosteau prin harul Sfântului Duh ca viata începe în momentul miraculos al unirii celor doua pronuclee în procesul fecundatiei. Marele Vasile, în numele Sfintei Biserici, a afirmat categoric necesitatea protectiei copilului nenascut, aflat în diferite etape ale sarcinii, cum este si aceea „embriotropa”, cea mai expusa primejdiilor proavortioniste de azi. În felul acesta, el declara textual: „Noi nu facem o distinctie precisa între un fetus care a fost deja format si unul care înca nu a fost format”. Aceste cuvinte, în zilele noastre, sunt confirmate stiintific, atestându-se, cu deplina evidenta, ca viata umana începe la zamislire si se continua pâna la moarte, fie în sânul mamei, fie în viata pe care noi o numim de toate zilele. […]


Atitudini crestine fata de contraceptie, în trecut si astazi

            Ce ar fi în realitate o casatorie a carei scop e eludat, daca nu „o forma legala a prostitutiei, o asociere a doua pofte trupesti înhamate ca sa se desfateze sub oribile aparente, într-un fel de desfrâu rânduit si îngaduit de lume ?”. Recunoastem usor, în aceste expresii, cuvintele foarte aspre pe care Fericitul Augustin le adreseaza „egoismului carnal”. Numind acest pacat „frauda reciproca”, Augustin refuza sa-i numeasca soti pe complici, deoarece casatoria nu mai pastreaza nimic din adevarata ei menire. „Aceasta cruzime destrabalata sau destrabalare cruda ajunge uneori pâna acolo încât cauta doctorii pentru sterilitate si, daca nu reusesc, cauta sa ucida fatul înca în pântece”. În acesti termeni se pronunta, în Rasarit, si Sfântul Nicodim Aghioritul, în „Carte folositoare de suflet”. […]


Motivele instaurarii sterilitatii voluntare si consecintele lor

            Ratiunile pentru care se casatoresc oamenii societatii de astazi vorbesc de la sine. Oricare pot sa fie acestea, numai nu pentru a avea copii si a realiza scopurile casatoriei conferite de morala traditionala. Vanitatea, pofta de îmbogatire, pentru a asocia doua patrimonii, pentru a legitima un copil natural, pentru a pune în rânduiala o veche legatura, pentru a beneficia de pensii, pentru a pune sfârsit unei vieti licentioase de care cineva se satura, acestea sunt motivele celor mai multe casatorii. […]


Contraceptia premergatoare pruncuciderii

            Cercetatorii preocupati de problema sociala si morala a avortului, din viata moderna, îl trateaza ca atare în cadrul general al sterilitatii voluntare. „Extensiunea practicilor anticonceptionale este însotita totdeauna de cresterea numarului avorturilor”. Nici nu poate fi altfel. Când din neglijenta, nebagare de seama sau accident, „precautia” n-a oprit, cum se astepta transmiterea vietii, e logic sa se caute a se corija greseala printr-un alt mijloc foarte simplu, devenit aproape inofensiv. […]


Avortul, pacatul care patrunde în visteriile vietii.

            A vorbi despre avort înseamna a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare pacat pe care îl poate savârsi cineva în lume. La începutul crestinismului, trei pacate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia (n.n. lepadarea de credinta), uciderea si desfrânarea. Avortul pare a fi sinteza acestor trei pacate, si înca ceva mai mult. El e ultima pecete a condamnarii la disparitie a iubirii conjugale. […]
            Venim în apararea copilului, din momentul conceperii sale, la aceasta ora, în care bilantul unui sfârsit de secol ne avertizeaza ca, în societatea noastra de tip european postcrestina si deplin secularizata, sub auspiciile industriei avortului, crima colectiva s-a generalizat. Într-o tara, bunaoara, cu aproximativ 23 de milioane de locuitori, sunt omorâti prin avort peste un milion de copii în fiecare an. În fata acestei situatii, crestinii zilelor noastre, nu pot sa ramâna în expectativa. E momentul sa se întrebe daca mai exista un drept al copilului. Dupa cum este momentul sa se stie ce au ei de facut, înainte de a cadea sub osânda generatiilor viitoare. Dar, mai înainte înca, sub osânda lui Dumnezeu. […]
            Avortul este opunerea premeditata si categorica la porunca divina de transmitere a vietii. El înseamna egoism si lipsa de dragoste, atac si boicot împotriva vietii umane. Porunca „sa nu ucizi” îsi afla temeiul în dreptul absolut pe care-l are Dumnezeu si pe care îl confera vietii omenesti ca privilegiu al ei. Justificarile medicale, etico-psihologice, social-profesionale ale avortului în contextul casatoriei nu sunt esentiale. Pentru crestini a ucide este întotdeauna un rau, oricare ar fi circumstantele. Chiar si asa-zisul caz al unui avort medical, prin care se încearca a se justifica posibilitatea salvarii mamei, responsabilitatea savârsirii acestui act atrage dupa sine constiinta ca uciderea ramâne vesnic ucidere. […]


Cine sunt vinovatii crimei privind avortul?

            Pentru femeia care a savârsit un avort (si a supravietuit), mila si durerea care au urmat acestui act sunt mult mai dureroase si mai amare decât orice pedeapsa care ar putea fi prescrisa de catre Biserica. Totusi, cea mai mare vina îi revine ei. Exista preoti care relateaza despre femei care sufera de pe urma avortului si dupa numeroase Spovedanii si Dezlegari. Datoria Bisericii fata de acesti suferinzi sarmani este de a-i aduce la pace cu ei însisi si cu Dumnezeu, curatindu-i de amagirea ca ar fi nevrednici de iertarea lui Dumnezeu si de mântuire. A aduce pacea lui Dumnezeu unei femei astfel vatamate este o munca duhovniceasca, spirituala de ani de zile. Acesta este fructul amar pentru cea de a doua victima a avortului – femeia. Totusi, pe lânga fiecare femeie care a savârsit avort, mai exista sute, poate mii, care au contribuit la pacatul , la suferinta ei si la moartea copilului, si care poarta, nu mai putin decât femeia (si uneori mai mult decât ea), povara vinovatiei. Si acestia daca sunt ortodocsi, trebuie sa vina înaintea lui Dumnezeu cel Milostiv în Sfânta Taina a Spovedaniei, sa se caiasca si sa nu repete faptele lor pacatoase. Acestia sunt: 1. Corpul medical care îndeplineste procedurile de avort; 2. Corpul social de mentinere a ordinii, ca si alti lucratori din cabinetele avortioniste, care toti permit ca aceste fapte de ucidere a copiilor si de desacralizare a femeii sa fie savârsite în continuare; 3. Politicienii care au votat legislatia avortionista ca si cei care sunt prea timizi, neinteresati sau ambitiosi ca sa lupte pentru mentinerea vietii; 4. Asistentii sociali care le-au sfatuit pe femei sa savârseasca avort, trimitându-le în mâinile ucigasilor; 5. Judecatorii si avocatii care folosesc sistemul judiciar pentru a promova avortul un „drept” si care persecuta pe aceia care lupta împotriva uciderii celor nenascuti; 6. Membrii mass-media care ascund realitatea avortului, spunând jumatati de adevar, si care mint pentru a adormi poporul, astfel ca acesta sa accepte avortul ca pe un „drept” si o „necesitate sociala”; 7. Cei care sunt „ortodocsi” doar duminica dimineata, iar în restul timpului, în lumea din afara Bisericii, se considera „neutri” sau chiar sustinatori ai asa zisei „proalegeri”, ajutându-i cu toate resursele lor pe avocatii avortului; 8. Cei care sunt directori de fundatii, de corporatii sau de companii si care sustin cu capital pe puternicii si influentii avocati ai avortului, cum ar fi „Organizatia Nationala a Femeilor” din America; 9. Cei care lucreaza în companiile care fabrica uneltele de aspirat, unelte care au unica menire de a-i dezmembra si ucide pe copii din pântecele mamei; si, de asemenea cel care lucreaza în crematoriile în care sunt arse trupurile fetusilor extrasi; 10. Cei ai caror bani si resurse reproduc prostaglandina si alte mijloace de promovare a avortului, cum ar fi IUD, apoi a asa numitei „pilule de control al nasterilor”, cât si pesticidul uman RU-486; 11. Cei care promoveaza, sfatuiesc, ori/si efectueaza experimente asupra copiilor vii din pântecele mamelor, ca si asupra celor care au fost avortati pentru a fi folositi în cadrul asa numitelor „cercetari pe tesut fetal”; 12. Cei care lucreaza si/sau sustin cabinetele de „planificare familiala”, cabinete care sunt promotorii si aparatorii cei mai bogati si mai mari ai avortului din întreaga lumea. Mai mult, este necesar sa se descopere daca cineva sustine o organizatie, dupa cât se pare fara legatura cu avortul, dar care îl sprijina. […]


Sensul avortului ca deicid.

            Pacatul avortului provocat este atât de mare încât se poate numi si deicid, respectiv uciderea lui Dumnezeu. E un mod metaforic de a vorbi, dar profund real. Felul în care Hristos-Domnul se identifica oarecum cu omul, copil sau adult ne este descoperit de Mântuitorul Însusi. În pilda judecatii viitoare pe care a rostit-o înainte de patima sa, adresându-se celor „de-a stânga”, destinati pedepsei vesnice. El se exprima astfel: „Atunci va zice si celor de-a stânga: „Duceti-va de la mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gatit diavolului si îngerilor lui. Caci flamând am fost si nu Mi-ati dat sa manânc; însetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati îmbracat, bolnav si în temnite si nu M-ati cercetat”. Atunci vor raspunde si ei zicând: „Doamne, când Te-am vazut flamând, sau însetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau în temnita si nu Ti-am slujit?”. El însa le va raspunde zicând: „Adevarat zic voua: Întrucât nu ati facut unuia dintre acestia prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut” (Matei 25, 41-45). Acesti (prea mici) sunt în primul rând copii avortati, care nu au avut parte sa fie hraniti, adapati, adapostiti, îmbracati, îngrijiti si cercetati cu mila si cu iubire de mamele lor. Mântuitorul, dupa cum vedem, se identifica cu ei. Mama care avorteaza dovedeste ca-L spulbera pe Dumnezeu din rostul existentei Sale, nu numai din rostul primei creatii ci si din a celei de-a doua creatii. Ea ucide copilul de doua ori: o data împiedicându-l sa vada lumina zilei acesteia, iar a doua oara, lumina vietii viitoare. Învierea lui Hristos este un act de rezidire a lumii întregi. Toti oamenii iau parte la aceasta Înviere. Despre Înviere, Hristos Însusi ne spune ca El este Cel dintâi nascut din morti. Învierea ne descopera astfel avortul ca fiind deicid. Facându-se începator al învierii noastre, El a schimbat conditiile ontologice ale existentei în general. Iata cum, cu fiecare copil care se naste, se naste într-un fel Hristos Domnul, de aceea si mamele care-si ucid copii Îl ucid pe Hristos în fiecare din acestia. […]


Combaterea avortului propriu-zis.

            Asupra avortului voluntar cade, în morala ortodoxa, cea mai grea osânda, a împiedicarii vietii. Dupa cum am vazut în alineatele anterioare, viata copilului începe din clipa în care e conceput. În momentul tainic al zamislirii, Dumnezeu îi creeaza sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crima, genocid si deicid. Este o ucidere, si înca o ucidere cu premeditare. Este o crima, cu atât mai vinovata cu cât ia dreptul la viata unei fiinte omenesti, înainte de a se bucura de ea si de a se învrednici de Sfântul Botez. Este un genocid, pentru ca o data cu o viata nimicita, se distrug si vietile urmasilor posibili ai persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adica a unui neam. Este deicid, pentru ca odata cu sângele copilului se varsa „Sângele” lui Hristos (e vorba despre o identitate mistica dintre sângele copilului si „Sângele” lui Hristos, pe care o aflam la Matei 25, 32-46: „întrucât nu ati facut unuia dintre acestia, nici Mie nu Mi-ati facut”, v. 45). Sfintii Parinti, chiar de ar fi sa-i numim doar pe Grigorie Teologul, Maxim Marturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamna în unanimitate avortul provocat, declarându-l drept ucidere, deicid. În Canonul 2 al Sfântului Vasile se precizeaza: „Cea care leapada fatul cu voie este supusa judecatii pentru ucidere”. Canoanele 91 Trulan, 21 Ancira, 2 si 50 ale Marelui Vasile, considera doar un pogoramânt oprirea femeii vinovate de savârsirea avortului, la 10 ani de la Cele Sfinte. Astfel, oprirea ar fi pe viata, potrivit hotarârii canonice a Sinodului de la Elvira. Aceleasi canoane, si pentru complici. De asemenea, Canoanele: 66 Apostolic, 5 a Sfântului Grigorie de Nyssa, 13, 14, 55 ale Sfântului Vasile caterisesc pe preotii care sunt vinovati de complicitate cu cei ce savârsesc crima de avort, fie dezlegând pe cei ce nu au constiinta pacatului la masura gravitatii lui, în scaunul Marturisirii, fie ca sunt vinovati ei însisi de aceasta crima comisa în propriile lor familii. […]
            Asa-zisul drept de alegere al mamei nu este altul decât dreptul aceleiasi femei cel mai rece dintre monstri, dupa o expresie a lui Nietzsche, de a savârsi o crima, pruncuciderea prin avort. De data aceasta, crima pe care poate sa o savârseasca o mama ajunge sa se constituie drept o crima perpetua, tocmai prin folosirea pilulei. Pilula anovolatorie nu este numai o arma contraceptiva, ci, în speta, una contragestiva. Desi posibilitate întreruperii sarcinii între concepere si implantare parea, cu putin timp înainte, aproape imposibila, actiunea fiind redusa la o interventie chirurgicala, dezvoltarea industriei si piata planificata a pilulelor, a schimbat completamente situatia. Pilula ajunge nu doar sa previna conceperea ci si implantarea embrionului, dupa ce conceperea a avut loc, iar utilizarea ei sa dobândeasca o extindere mondiala. Referirea pe care o facem la produsele farmaceutice, de provenienta hormonale, nu exclude raportarea la celelalte mijloace, care pe alte cai urmaresc aceleasi efecte. În noul câmp de batalie împotriva copilului, la pilula de „control al nasterii”, care se ia în doze mici si care se poate gasi peste tot, actionând ca un mijloc chimic de avort, se adauga si comunul IUD – (dispozitivul intrauterin). Totusi, e de notat ca pilula avortiva (RU-486), ramâne arma principala a pruncuciderii, ea nemaiavând nici macar legitimitatea falsa de a preveni conceperea, ci este de-a dreptul un medicament, considerat sigur si eficient în executia avorturilor. Specificul acestei actiuni contragestive devine relevant prin aceia ca pilula actuala de gen „morning after” a ajuns un medicament de întrerupere a sarcinii în functie de care femeia nu va mai sti niciodata daca a fost sau nu însarcinata. Este tocmai ceea ce constituie esenta crimei infantile neîntrerupte. […]

Pr. Prof Ilie Moldovan, Darul sfânt al vietii si combaterea pacatelor împotriva acestuia, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1997
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim, Scara, respectiv, Credinta Stramoseasca, 2005 si 2006